Linkuri accesibilitate

O gaşcă de adolescenţi chișinăuieni de la începutul anilor ’80 nutreşte un vis – s-o şteargă din URSS…

„…o frescă în care s-a concentrat spiritul unor copii într-o lume străină. Autenticul în fals. Speranţa în deznădejde. Neacceptarea în obedienţă”, aşa se prezintă – cu cuvintele autorului – romanul lui Augustin Nacu, Scrum, Tracus Arte, 2014. O frescă de epocă, aş adăuga, şi anume epoca „brejnevistă” în toată splendoarea… decrepitudinii.

O gaşcă de adolescenţi chișinăuieni de la începutul anilor ’80 nutreşte un vis – s-o şteargă din URSS, „trecând ilegal, vai, frontierele, ca în romanele lui Remarque” –, practicând „un joc periculos, dar şi frumos, disperat de frumos, căci disperarea ne-a format, îndemnându-ne la acest joc”, alias „disperarea de a ne şti născuţi în Basarabia, făcută scrum, ieşiţi noi înşine din scrum”. Atenţia – din scrum, şi nu din cenuşă, din care se poate totuşi renaşte aidoma păsării

Fenix. Cu mijloace puţine – A. Nacu practică o scriitură „albă”, lipsa (premeditată!) a stilului făcând parte din miza naraţiunii –, romancierul reface o lume de-un cenuşiu dezumanizant, în care singurele zone de lumină sunt vizitele unor liceeni francezi la şcoala nr. 1, unde învaţă Vic, Ben, Scob şi naratorul; în rest, petreceri adolescentine cu multă băutură & fete disponibile (chit că, oficial, „în URSS nu exista sex!”), relaţii tensionate cu părinţii (membri de partid unii, fără partid alţii – şi unii, şi alţii integraţi în sistemul socialist), probleme de disciplină la şcoală, apoi la Institutul de Medicină, nu în ultimul rând, primele iubiri urmate de primele dezamăgiri din dragoste. Toate astea nu i-ar individualiza pe eroii noştri dintre milioanele de tineri sovietici din acea perioadă, dacă: 1. n-ar fi încercat să fugă din URSS, hălăduind prin Moscova în căutarea unei ambasade occidentale (ideal, americane!) căreia să-i sară gardul, cerând azil politic; 2. unul dintre băieţi, Vic, liderul neformal al grupului, nu ar muri (cel mai degrabă, fiind vorba de-o sinucidere!) pe-un poligon militar, în ultimele pagini ale cărţii – ceea ce transformă romanul într-un adevărat Requiem pentru un vis.

Rămâne însă vie imaginea lui Vic – l-am cunoscut în carne şi oase, eram în clase paralele şi locuiam în acelaşi cartier, Botanica –, cel care „scutura puţin scrum în cafea şi mai sorbea din ea, şi iar un fum de ţigară, şi iar un gât de scrum. Zicea că nimic nu era mai curat decât scrumul”. Zis şi (s-a) făcut!

14 decembrie ’15

XS
SM
MD
LG