Linkuri accesibilitate

Svetlana Aleksievici: „Imperiul roşu nu mai există, dar omul „roşu” a rămas”


Svetlana Alexievici, 7 decembrie 2015
Svetlana Alexievici, 7 decembrie 2015

Cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Literatură, laureata Svetlana Aleksievici a ţinut un discurs în care a vorbit despre felul în care Imperiul Sovietic a mutilat o sumedenie de destine şi suflete.

În discursul său rostit la Academia suedeză din Stockholm, luni, Svetlana Aleksievici a vorbit mai întîi despre copilăria sa, despre satul său în care copiii se adunau serile în jurul „muierilor obosite”, femei cărora războiul le-a răpit fraţii, soţii şi taţii, dar care ştiau să povestească. „Nu-mi amintesc să fi văzut bărbaţi după război în satul nostru. Fiecare al patrulea belarus a fost omorît de război. Lumea copilăriei mele e o lume a femeilor. Iar amănuntul cel mai important pe care l-am reţinut e acela că ele vorbeau despre dragoste, nu despre moarte, despre cum şi-au luat rămas bun de la iubiţii lor şi cum i-au aşteptat” spune scriitoarea.

Svetlana Aleksievici mărturiseşte că e o scriitoare pentru care contează foarte mult ceea ce aude. „Cînd merg pe stradă, şi la urechea mea ajung tot felul de fraze şi exclamaţii, mă gîndesc că o sumedneie de poveşti sau romane dispar în timp. Îmi place glasul solitar al omului. E cea mai mare iubire a mea”.

Scriitoarea spune că a trăit într-o ţară în care din copilărie oamenii erau învăţaţi să moară. „Ni se spunea că omul există pentru a arde, pentru a se sacrifica. Ne învăţau să iubim omul cu armă-n mînă. Dacă m-aş fi născut într-o altă ţară, n-aş fi putut parcurge această cale. Am crescut printre călăi şi victime. Deşi părinţii nu ne mărturiseau totul, răul plutea în aer, mereu ne urmărea. Am scris cinci cărţi, dar senzaţia mea e că am scris de fapt o singură carte despre o utopie…”

Svetlana Aleksievici vorbeşte despre moştenirea lăsată de Imperiul Roşu, despre cum din nou mulţi tineri citesc volumele lui Lenin sau ale lui Marx, despre cum sînt dezvelite monumentele lui Stalin. Concluzia scriitoarei e că, deşi Imperiul Roşu nu mai există, omul roşu a rămas.

Autoarea îşi aminteşte că chiar tatăl ei era un comunist convins care păstra cu sfinţenie biletul de partid. Mulţi prieteni au fost prizonieri ai ideologiei sovietice. Ei ar fi putut să trăiască o altă viaţă, dar au trăit o viaţă sovietică.

Vorbind despre actul creaţiei, Svetlana Aleksievici spune că, povestind, omul creează şi se luptă cu timpul tot aşa cum sculptorul îşi ciopleşte marmura. Scriitoarea spune că este interesată de omul mic, mai exact de omul mic mare, fiindcă suferinţele îl fac mai mare.

Autoarea citeşte pagini din jurnalul anilor trecuţi, de pildă, evocă momentele trăite în 1989 în Afganistan: „Am văzut cum Grad-ul nostru transformă localităţile într-un cîmp arat. Am fost la un cimitir afgan, iar în mijlocul acelui cimitir striga o bătrînă afgană. Mi-am amintit cum într-un sat de lîngă Minsk a fost adus un sicriu de zinc şi cum se văicăra mama mortului. Era un ţipăt care semăna cu cel auzit de mine în cimitirul afgan. Pînă la Afganistan, mai credeam în socialismul cu faţă umană. Dar de acolo m-am întors eliberată de toate iluziile. Şi i-am spus tatălui că suntem ucigaşi, iar el a plîns”.

Referindu-se la perioada de după căderea Imperiului Sovietic, scriitoarea consideră că şansele care au existat în anii 90 s-au pierdut. Forţa a fost alegerea făcută. Acum e din nou timpul forţei. Ruşii luptă cu ucrainenii. Cu fraţii lor. „Mama mea e ucraineancă, iar tatăl e belarus. Sînt mulţi asemenea oameni. Avioanele ruseşti bombardează Siria. Timpul speranţelor a fost înlocuit de timpul fricii. E timpul second hand. Acum nu mai sînt sigură că am scris pînă la capăt istoria omului „roşu”.

XS
SM
MD
LG