Linkuri accesibilitate

Despre rușine, umilire și onoare: Hannah Arendt, Stefan Zweig și disperarea central-europeană


Motto: “…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.”–William T. Vollmann, “Europe Central”

În 1943, când știrile despre punerea în practică de către naziști a ceea ce osificata limbă birocratică a numit “Endlösung” (Soluția Finală), adică exterminarea întregii evreimi europene, începeau să fie confirmate, Hannah Arendt a publicat în revista de exil Aufbau (care apărea la New York) un eseu despre Stefan Zweig și dispăruta lume de ieri, deci lumea viselor și iluziilor cosmopolitismului burghez de cultură germană. Zweig fusese un răsfățat al acelei lumi, una din vocile ei cele mai ascultate și admirate. Era o lume plină de nevroze, de mistere psihologice, de splendide desfătări și neliniști nu mai puțin năucitoare. Era lumea lui Egon Schiele și Oskar Kokoschka, a lui Sigmund Freud și Gustav Mahler, a lui Ludwig Wittgenstein și Karl Kraus, a lui Robert Musil și Franz Kafka, a lui Elias Canetti și a Almei Mahler. Un univers în care ereziile erau nu doar tolerate, ci de-a dreptul încurajate.

Auto-expulzat din această lume din care nu mai rămăsese decât locația geografică, Stefan Zweig, născut la Viena în noiembrie 1881, s-a sinucis împreună cu soția sa la Petropolis, în Brazilia, în februarie 1942. Era convins că nazismul va triumfa și că acea civilizație burgheză, întemeiată pe respectul pentru individ și libertățile sale, pe care o iubise fără rezerve, fusese osândită la dispariție. Nu-și putea imagina că ar putea trăi într-o lume a barbariei totalitare. Exact în acei ani, Hannah Arendt începuse să lucreze pe subiecte care aveau să ducă la scrierea capodoperei ei, “Originile totalitarismului”, inclusiv ramificațiile și implicațiile antisemitismului modern. În acea perioadă schițează ea tipologia condiției evreului modern, cele două alternative: paria și parvenitul. Pentru ea și Zweig, cu care evident se identifica în mare măsură, tot așa cum se identificase cu favorita ei, Rahel Varnhagen (“prietena de peste veacuri”), era esențială afirmarea statutului de paria, conștientizarea și asumarea sa, nu ca opțiune religioasă, ci ca admitere politică, în sensul profund al cuvântului, al unei situații reale. În faimoasa ei scrisoare din 1963 către Gershom Scholem, Hannah Arendt spune cât se poate de clar: “Sunt evreică”, deci e vorba de un fapt de necontrazis și de netăgăduit. Dar acest lucru nu mă obligă la solidarități mecanice, la înregimentări presupus inevitabile. Onoarea mea este una individuală, nu de grup. Dar pentru a-mi salva onoarea, mă voi opune dezonorării unui popor numai pentru că este acel popor.

Zweig a trăit, asemeni Hannei Arendt, tragedia a ceea ce aceasta din urmă avea să numească în “Origini” populația superfluă, acele mase imense de refugiați nedoriți de nimeni, dezrădăcinați, izgoniți, prigoniți, oameni lipsiți de pașapoarte statale, abandonați de comunitățile politice în care se născuseră, crescuseră, fuseseră educați. Pentru autorul “Lumii de ieri”, această situație era insuportabilă. La fel, Hannah Arendt scrie în 1943 un articol despre refugiați. Heidegger scrisese cândva despre Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (starea de apatrid a omului contemporan). Conceptul a fost dezvoltat de unii din studenții săi, inclusiv Hannah Arendt, Hans Jonas și Herbert Marcuse. Precizez că nu discut aici alunecările lui Heidegger spre național-socilalism, ci mă refer la opera sa filosofică. Intuiția filosofului prefigurase condiția existențială a evreului, apoi una planetară.

Gânditoarea trăise ea însăși într-un lagăr din Franța oprimarea proprie acestui statut social degradat la maximum. Parveniților, Hannah Arendt le reamintește cuvintele lui Balzac: “On ne parvient pas deux fois”. Și unii și alții sunt sustrași forței apărătoare a legii, dar parveniții speră că vor obține cumva o derogare de la deznodământul fatal. Meditând la soarta lui Zweig, a lui Walter Benjamin (bunul ei prieten) și a atâtor altor spirite nobile în ceea ce au fost timpurile întunecate (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt scrie: “Acei puțini refugiați care insistă să spună adevărul, mergând până la punctul ‘indecenței’, capătă în schimbul lipsei lor de popularitate un avantaj neprețuit: istoria nu mai este pentru ei o carte închisă iar politica nu mai este privilegiul ne-evreilor.” (Hannah Arendt, “We Refugees”, in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

Acesta este și sensul admirației nedezmințite a Hannei Arendt pentru Rahel Varnhagen: curajul de a fi ea însăși, de a rămâne independentă, fără a-și nega identitatea. Eseul despre Stefan Zweig începe cu descrierea unui vis al Rahelei Varnhagen, celebra amfitrioană a unuia din marile saloane literare germane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un vis în care Rahel se află în cer împreună cu bunele ei prietene Bettina von Arnim și Caroline von Humboldt. Cuvântul-cheie din acel vis este rușine. Adaugă Hannah Arendt: “Rușinea și onoarea sunt concepte politice, categorii ale vieții publice”. (eseul “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 316).

Marele reproș pe care i-l aduce lui Zweig este tocmai ezitarea definirii de sine ca subiect politic: “Niciuna din reacțiile sale în această perioadă nu a fost rezultatul convingerilor sale politice; toate au fost dictate de hipersensibilitatea sa în raport cu umilirea socială”. Viața lui Zweig s-a consumat între “plăcerea gloriei și blestemul umilirii”, teme pe care le-a evocat chiar el cu acea “răceală proprie autenticei disperări”. Prefigurând nu doar “Originile”, dar și dinamitardul “Raport despre banalitatea răului” (“Eichmann la Ierusalim”), Hannah Arendt vede în fuga de politic o cauză a incapacității de a prevedea dezastrul ce avea să urmeze: “Dacă evreii din Europa Centrală și de Vest ar fi avut măcar un minim de preocupare pentru realitățile politice ale timpurilor lor, ar fi avut suficiente motive să nu se simtă în siguranță”. În acest sens, deși cetățean al lumii, ori poate tocmai de aceea, se poate spune că “nu există un document [mai revelator] privind situația evreimii în acea perioadă decât primele capitole din cartea lui Zweig”.

În finalul acestui răscolitor eseu, Hannah Arendt citează dintr-unul din ultimele articole ale lui Zweig. Din nou, scriitorul se propune pe sine drept conștiință europeană, a unei Europe sfâșiate, mutilate, schilodite, dar afirmă cu tărie că ieri nu poate fi despărțit de azi “precum un om care cade de la o mare înălțime ca rezultat al unei lovituri violente”. Astfel avea Zweig să-și descopere, și mai ales să-și asume, acea evreitate pe care Hannah Arendt a considerat-o un lucru de la sine înțeles, un adevăr factual: “Întrucât voise să se adapteze standardelor politice și sociale ale timpului său, nu a putut să lupte împotriva unei lumi în ai cărei ochi a fost și este o rușine să fii evreu… Pentru că onoarea nu este niciodată câștigată prin cultul succesului ori prin faimă, prin cultivarea propriului ego și nici măcar prin demnitate personală. Nu există o altă cale pentru a scăpa de ‘rușinea’ de a fi evreu decât lupta pentru onoarea poporului evreu în ansamblul său”. Iată și motivul principal pentru care Hannah Arendt nu a ezitat să critice lucruri care i se păreau reprobabile, nepunând însă niciodată sub semnul întrebării, după 1948, dreptul non-negociabil la existență al statului Israel, în care vedea intrarea poporului evreu într-un veritabil contract politic modern.

XS
SM
MD
LG