Linkuri accesibilitate

Nicolae Terzi, președintele Comunității Găgăuze din Republica Moldova, 59 de ani. Locuiește în orașul Chișinău, dar e originar din satul Cișmichioi, UTA Găgăuzia.

Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.

Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.

***

„Am fost «găgăuz curat» până la 5 ani, când surorile mele mai mari au început să mă învețe limba rusă. Pe atunci, școli cu predare în limba găgăuză nu erau, ca și acum, de altfel. Acasă vorbeam în găgăuză, iar la școală rusă. Încetul cu încetul, bilingvismul a devenit o normalitate.

În 1944, când URSS «a eliberat» Moldova după cum spun unii sau «a ocupat-o» după cum spun alții, exista o interdicție de înrolare a găgăuzilor în Armata Roșie. Stalin îi considera periculoși, fiindcă erau considerați străini. Nu erai înrolat în armată, ci dus la muncă forțată în regiuni ca Siberia, Ural și Donbass.

Unnamed Road, Cişmichioi, Moldova
Unnamed Road, Cişmichioi, Moldova

Găgăuzilor nu le place să plece de acasă, sunt foarte legați de pământ. Nici tatăl meu, Petru Terzi, nu a vrut să plece din satul natal Cișmichioi, dar nu puteai să refuzi. Avea 22 de ani și a plecat să lucreze în minele de șist din orașul rusesc Sîzran, regiunea Kuibîșevsk. Acasă a lăsat-o pe mama Elena și pe sora Anastasia.

Era vreme de război și s-a petrecut ca la război. De la acele munci silnice multă lume nu s-a mai întors: unii au murit pe drum de frig și de foame, alții s-au îmbolnăvit din cauza condițiilor de muncă, au fost și cei care au rămas benevol.

Mama își făcea griji pentru tata, însă n-a observat cum moartea se apropia de casa lor. A început o secetă devastatoare. Cișmichioi a pătimit enorm în urma foametei. Istoria a fost foarte crudă, luându-i o treime din populație și lăsându-l mai sărac ca niciodată.

Mama i-a scris un răvaș tatălui că acasă nu se mai poate trăi. Nu știu cum tata a reușit, dar s-a învoit de la muncă ca să-și ia familia cu el în Rusia. Practic, i-a scos din ghearele morții – imediat după ce au plecat situația s-a înrăutățit.

Drumul spre Rusia a durat aproape o lună. Părinții îmi povesteau că trenul era arhiplin. Tata a pus-o pe sora într-un sac, ca să-i fie mai comod să ducă o copilă de-o șchiopă, a apucat-o pe mama de mână și au luat cu asalt trenul. Toată viața sora l-a dojenit pe tata: «Nu-mi vine a crede că m-ați dus în sac în Rusia!».

Mama era sigură că nu vor supraviețui. Oamenii mureau în vagon, trenul se oprea pentru câte două minute ca să fie aruncate cadavrele și tot așa. Nici vorbă de înmormântare, trenul trebuia să meargă înainte. Omenii fugeau de foamete cu orice preț.

În 1948, familia mea s-a mutat în Ufa. Acolo aveau deja un apartament, trăiau la un nivel cu ceilalți. M-aș fi născut în Rusia dacă n-ar fi fost dorul tatălui meu de casă.

După moartea lui Stalin, tata a venit în concediu la Cișmichioi și a văzut că lucrurile s-au schimbat spre bine. Când s-a întors, a început să o înduplece pe mama să revenim acasă. Îi vorbea despre casa noastră pustie, despre mormintele neîngrijite ale strămoșilor, că ne va fi mai bine alături de ai noștri, fiindcă în Rusia suntem străini.

Mama era categoric împotrivă, îi plăcea viața pe care o duceau în Ufa. Era sigură că atunci când se vor întoarce, vor munci din greu ca fermieri. Așa a și fost. I-a reproșat acest lucru tot restul vieții: «Ți-am spus că nu trebuia să ne întoarcem? Acum, muncim pământul de dimineață până noaptea, dar acolo aveam salarii mari!». Tata nu a regretat însă niciodată.

Găgăuzii sunt mai uniți ca moldovenii. Nici nu avem încotro, altfel găgăuzii n-ar fi rămas ca etnie aparte pe harta lumii.

În Moldova, încă există stereotipul că găgăuzii au un statut cel puțin neclar. «Ați venit aici. Ce vreți de la noi?», spun unii moldoveni. Găgăuzii nu înțeleg aceste reproșuri: vrem ceea ce vreți și voi – o țară prosperă care își construiește de sine stătător viitorul.

Bulgarii pot pleca în Bulgaria la nevoie, ucrainenii – în Ucraina. Găgăuzii însă nu au unde pleca. Nu avem altă patrie decât Moldova.”

XS
SM
MD
LG