Linkuri accesibilitate


Atentatele de la Paris au doborît o barieră retorică respectată în toată Europa: brusc toată lumea a început să vorbească de război. Președintele Franței a reacționat imediat după atacul terorist declarînd că Franța e în război. Guvernul britanic a trecut prin Parlament un plan de bombardamente pe care l-a calificat drept parte a războiului cu așa zisul Stat Islamic. Rusia a trecut rapid la acțiune și a anunțat că e angajată într-un război, după ce sute de cetățeni ruși au fost uciși la bordul unui avion doborît de teroriști musulmani. Șefi de stat și de guvern au anunțat solemn declanșarea unui război greu de descris. În primul rînd, pentru că nu e clar cine e adversarul. Statul Islamic, desigur. Dar Statul Islamic nu e o adresă precisă, nici un contur pe hartă și nici o armată în uniformă. Nici tabăra aliată nu e mai bine definită. Războiul declarat de Occident și de Rusia e purtat într-o alianță indirectă, scuturată de controverse și neînțelegeri grave care au culminat cu un incident armat între Turcia (membru NATO) și Rusia.

În plus, forțele cît de cît aliate pe frontul sirian sînt adversare pe frontul ucrainean. Cea mai ciudată trăsătură a noului război e, însă, absența ostilităților de contact. Nici Occidentul, nici Rusia nu trimit și nu au de gînd să trimită forțe terestre în teatrul de luptă sirian. Pe cît se poate înțelege, toată lumea dorește un război purtat de la distanță, de sus. Nimeni nu e dispus să riște vieți de soldați pe front. Aparent, sîntem în fața consecințelor psihologice ale intervenției anglo-americane din Iraq și Afganistan. S-ar putea ca trauma să fie mai veche și să fi fost implantată de războiul din Vietnam. În orice caz, războiul promis și declanșat împotriva terorismului musulman e un fel de a evita războiul propriu-zis. Nimeni nu se miră de această contradicție și mai toată lumea e convinsă că așa arată și trebuie să arate un război purtat, astăzi, de lumea civilizată.

Războiul a devenit mai degrabă o formă a tehnologiei manevrată de un corp restrîns de militari în timp ce societatea își vede de treabă acasă. Nu sîntem doar în situația în care statele nu mai vor război. Sîntem într-o situație și mai neobișnuită: războiul însuși a fost redefinit ca un tip de conflict care nu presupune ciocnirea directă. Noua mentalitate socială și militară e rezultatul unei îndelungi despărțiri de violența în masă. Zeci de ani de pace și prosperitate au dezvățat lumea occidentală și, parțial, Rusia să mai accepte riscurile și pierderile războaielor clasice. Multe din statele occidentale nu mai, oricum, armate de luat în seamă. Nu mai puțin important, declinul demografic al statelor occidentale și al Rusiei a provocat automat o mutație dramatică: prețul vieții a crescut. Observația e cinică dar inevitabilă. O societate care naște tot mai puțin nu mai acceptă să piardă oameni cu ușurință.

În plus, diferența de regim public între statele occidentale de azi și aceleași state acum 70-80 de ani e severă. Altfel spus, democrația americană sau britanică a anilor ´40 presupunea măsuri de coerciție și angajamente publice inacceptabile în democrația americană sau britanică de astăzi. Presa era un aliat adesea supus al statului iar statul avea o reputație și o autoritate categoric superioare.

E de înțeles, deci, de ce aforismul despre democrațiile care nu fac război între ele e discutabil. S-ar putea ca sub această vorbă exemplară să se ascundă un adevăr prozaic: democrațiile nu fac război între ele pentru cu nu mai pot și nu mai știu cum să facă război. Ceea ce nu e un păcat ci o realitate în minus. Poate și o premiză periculoasă în vremuri în care presentimentul războiului a revenit și e larg răspîndit. Deocamdată, războiul arată ca pacea (plus bombardamente) Însă vremurile pe care le trăim anunță conflicte pentru care această definiție e mult prea strîmtă.

XS
SM
MD
LG