Linkuri accesibilitate

„Sînt „un cronicar. Nu sînt nici doctor, nici procuror, nici judecător, nici un vînător de naziști. Am vrut să înțeleg istoria...”

Unul din marii cineaști ai lumii secolului al XX-lea, documentaristul francez Claude Lanzmann, a împlinit zilele trecute 90 de ani. Poate părea ciudat, dar nu presa franceză a fost aceea care l-a onorat. În schimb, evenimentul nu a trecut neobservat la nici unul din marile ziare, reviste, sau posturi de radio din Germania, unde au apărut numeroase interviuri și elogii. Iar Claude Lanzmann nu a fost niciodată blînd cu istoria germană recentă, cu aceea a nazismului, devenind un cineast universal celebru grație amplului său film documentar Shoah, apărut pe ecrane în 1985: nouă ore și jumătate de mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor de exterminare și ale călăilor lor.

Dacă ziariștii și, în general, intelectualitatea germană este atrasă de acest om de cultură cu totul remarcabil, unul din motive îl constituie faptul că, la scurtă vreme după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, tînărul care activase în rezistența anti-nazistă franceză, a plecat în 1947 pentru a studia filozofia la Tübingen, fiindcă „Germania este patria filozofiei”. După ce își lua licența cu o teză despre Leibnitz, avea să fie angajat ca lector în noua Universitate Liberă de la Berlin, nou creată de americani și „liberă” în raport cu cea veche, rămasă în sectorul sovietic. Acolo avea să se angajeze, pasionat de aviație, și în podul aerian pentru alimentarea Berlinului supus blocadei sovietice.

Autor al unor pasionante memorii, de peste 500 de pagini, apărute la Gallimard în 2009 și intitulate „Iepurele din Patagonia” (Le Lièvre de Patagonie), amintirile cineastului, cu o vastă memorie și cultură, ar fi putut să înceapă foarte bine cu o însemnare despre familia sa ; o însemnare ce se găsește la paginile 93-94 și sună astfel: „Paulette [mama sa] se bîlbîia deoarece - așa cum s-a petrecut cu mult mai tîrziu și în ghetto-urile din Polonia în timpul «acțiunilor» naziste, unde nou-născuții erau înfășurați pe fundul leagănelor, astfel ca strigătele lor să nu facă să fie descoperite familii întregi – ea fusese înăbușită cu o pernă, ca să poată fi îmbarcată clandestin în portul Odesa, unde se născuse, pe un vapor cu destinația Marsilia. Aceasta se petrecea în 1903, cînd ea împlinise trei luni. După pogromul îngrozitor de la Chișinău, Yankel, bunicul meu uriaș, se hotărîse, asemenea altor mulți evrei, să fugă spre vest. Faptul îl scutea, de asemenea, să mai fie înrolat pentru șapte ani în armata țarului și să servească drept carne de tun, la marginile imperiului, în războiul ruso-japonez”.

Ajuns la Paris cu cei patru copii ai săi, Yankel Grobermann își făcea un nume în lumea anticarilor de mobilă și, cum notează cu o doză de ironie Lanzmann în memorii, făcea un veritabil „salt calitativ în timpul Primului Război Mondial, la sfîrșitul lui 1916 sau începutul lui 1917 [cînd] un negustor american debarca la Paris, căutînd un corespondent capabil să-i furnizeze numeroase mobile de salon, bucătării, fotolii, comode, paturi cu baldachin…, orice mobilă autentică pentru primele studiouri de film care, în Statele Unite, răsăreau atunci asemenea florilor primăvara.”

Revenind la venerația pe care i-o poartă intelectualitatea germană astăzi, în special pentru celebrul lui documentar Shoah, Lanzmann explica zilele trecute într-un interviu cu Süddeutsche Zeitung, că el este „un cronicar. Nu sînt nici doctor, nici procuror, nici judecător, nici un vînător de naziști. Am vrut să înțeleg istoria și să continui să le-o spun. Noi, dumneavoastră și eu, le vom putea povesti copiilor noștri ceea ce s-a întîmplat atunci. Nu o vom uita niciodată”.

„Este deprimant să auzi perspectiva călăilor și a ucigașilor”, îl întreba ziaristul german, amintind mărturiile culese de-alungul celor 12 ani, cît Lanzmann a pregătit și filmat documentarul său celebru. „… Aceasta nu este subiectul meu, dacă sînt sau nu deprimat, nu este vorba de mine. Lucrul cel mai important a fost să îi fac să vorbească, să descopere ce au făcut. Cum au gazar cinci milioane de oameni. […] Nu am vrut să aud sentimente, am vrut să aflu cît mai acurat posibil cum s-au petrecut lucrurile în detaliu. Am vrut descrieri, la valoarea lor reală, brutală ; cu precizie spațială și temporară. Iar ei au vorbit, fiindcă povesteau despre timpuri în care fuseseră activi și importanți…” Claude Lanzmann conchide undeva în cursul interviului cu Süddeutsche Zeitung spunînd despre filmul ce îl va menține în istoria cinematografiei: „Shoah” a fost o eliberare. Sper că și pentru mulți germani, la fel…”

XS
SM
MD
LG