Linkuri accesibilitate

Romanul Zeldei spune povestea – în mare parte, autobiografică – a unei fete din Sud, pe nume Alabama, care se mărită cu un tânăr pictor fără situaţie...

Şi fără a fi citit în oglindă – iar Jacqueline Tavernier-Courbin zice chiar „pe picior de egalitate” – cu Blândeţea nopţii de Scott Fitzgerald, romanul Zeldei Fitzgerald Acordă-mi acest vals, Humanitas, 2014, merită toată atenţia, căci propune o altă optică asupra generaţiei pierdute, şi asta deoarece „în afară de a fi o imagine autentică, vie a unei epoci, este portretul relevant al unei femei” (Harry T. Moore). Şi ce femeie!!!

Redactat în 6 săptămâni, pe când era internată în spitalul Johns Hopkins din Baltimore, în 1932, apoi rescris parţial la insistenţa ilustrului său soţ, pe atunci lucrând la Blândeţea nopţii, romanul Zeldei spune povestea – în mare parte, autobiografică – a unei fete din Sud, pe nume Alabama, mezina familiei Beggs, care se mărită cu un tânăr pictor fără situaţie (şi-o va face în curând, devenind un artist de succes!), David Knight, pentru a forma un strălucit cuplu monden bârfit/invidiat de toată lumea:

„– Circulă însă bârfa despre cât de reuşită este căsnicia voastră.

– Avem de gând să o expunem la Luvru, confirmă Alabama. Guvernul francez şi-a dat deja acordul”.

Aşadar, după ce străluceşte la New York, familia Knight – acum au şi o fetiţă, Bonnie – traversează Atlanticul, stând o perioadă pe Riviera franceză, apoi mutându-se la Paris. Oriunde însă s-ar instala, devin pe loc centrul atenţiei („– Sunteţi originală ca o carte. – Dar sunt o carte. Ficţiune pură”); iar viaţa pare o sărbătoare continuă: „Nimeni nu mai ştie cine dăduse petrecerea aceea. Continua de săptămâni în şir. (…) Începuse mai mult ca sigur în 1927, cu primele vapoare care au descărcat această nelinişte în Franţa. Alabama şi David i se alăturaseră în mai…” Nu-i de mirare că li se acreşte la un moment dat: „Alabamei îi păru rău pentru David. Găsea că ei doi erau ca nişte oameni care, în mijlocul unei ierni de restrişte, scotocesc printre hainele vechi rămase dintr-un timp al opulenţei. Se repetau în conversaţiile lor; ea recurgea la aceleaşi vechi expresii de care ştia că David se plictisise; el suporta maşinal micul ei spectacol cu o îngăduinţă evidentă (…) Corpul ei era aproape singurul lor punct de contact”. Şi totuşi până în ultima clipă reuşesc să dea senzaţia de pereche fericită: „Sunteţi norocoşi, voi doi, ziceau oamenii. (…) Aveţi o viaţă frumoasă”. Preţul – descrierea acestei vieţi la timpul trecut, autoarea fiind internată într-un spital de boli nervoase, la nici 30 de ani!

30 noiembrie ’15

XS
SM
MD
LG