Scriind despre eroarea de opțiune a lui Heidegger din anii '30, deci despre momentul de cecitate în care acesta a vorbit despre „grandoarea istorică a nazismului”, Hannah Arendt observa că filosoful german a fost și el prins în furtunile ideologice ale veacului trecut. Nu greșea câtuși de puțin. Asemeni unui Georg Lukács, fascinat de dialectica marxistă, Heidegger a îmbrățișat, pentru scurtă vreme, un radicalism politic de dreapta ce s-a dovedit catastrofal. A contat în mare măsură faptul că mulți intelectuali detestau liberalismul și valorile burgheze în general, blamate pentru ceea ce apărea drept mediocritate și filistinism. În „Cum am devenit huligan”, acel mic tratat de luciditate pe care Mihail Sebastian l-a publicat în anii '30, după scandalul provocat de prefața lui Nae Ionescu la romanul „De două mii de ani”, era detectat faptul că între comunism și fascism existau afinități esențiale legate de ostilitatea ambelor ideologii în raport cu drepturile omului și cetățeanului. Alături de un Elie Halévy, Sebastian a fost printre primii intelectuali care au perceput înrudirile profunde dintre cele două ideologii totalitare.
Convinși că se situează de partea victorioasă a marilor confruntări istorice, mulți intelectuali au fost prinși în mrejele ideologiilor radicale. Mai întâi revoluția bolșevică, apoi alte rupturi categorice în ordinea stabilită, au dus la adeziuni fanatice și pasiuni incandescente. A existat ceva cu totul nou în secolul douăzeci: e vorba de combinația dintre cultul științei, mesianism politic, utopism și voluntarism ideologic nemăsurat. Logodna între elite și gloată, examinată de Hannah Arendt în „Originile totalitarismului” a asigurat formațiunilor revoluționare de dreapta și de stânga reazimul spiritual de care aveau atâta nevoie, în pofida profesiunilor de credință anti-intelectualiste ale doctrinarilor lor (de la Lenin la Goebbels). Era vremea în care, spre a relua o formulă a lui Belu Zilber, „se cădea la Partid” (sau la Mișcare).
Secolul douăzeci a fost unul în care propaganda a devenit omniprezentă și, în state precum URSS, Germania nazistă, Italia lui Mussolini, ori China maoistă, de-a dreptul omnipotentă. În România, stalinismul a fost practicat într-adevar „pentru eternitate”. Partidul de tip nou, înarmat, cum se spunea, cu o ideologie cu pretenții de infailibilitate, a fost principalul agent al disoluției vechii societăți și al construcției unui univers total înregimentat. Nu greșește, cred, Eric Hobsbawm când vorbește despre un secol al extremelor început în 1914 și încheiat prin prăbușirea blocului sovietic în perioada 1989-1991. Primul Război Mondial punea capăt unui ciclu istoric al „certitudinilor burgheze”. Nu mai era loc pentru civilitate și decență. Violența era celebrată drept virtute supremă, iar idealurile umanitare erau denigrate drept tot atâtea mituri sentimentale. În ale sale memorii, Stefan Zweig a surprins declinul „lumii de ieri”, notând înspăimântat ascensiunea noilor tribalisme ideologizate.
Lenin, fondatorul partidului bolșevic, maniac al purității ideologice, iacobin ca structură mentală și dictator prin temperament, a fost personalitatea ale cărei acțiuni și viziuni au jucat un rol decisiv în configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Pentru Lenin, lumea era împărțită în prieteni și dușmani. Politicul se reducea la formula anihilării mutuale a unor rivali ireconciliabili: „Care pe care”. Prin Lenin, ideologia, partidul unic conceput ca elită charismatică, propaganda de masă și cultul organizației revoluționare au devenit teme esențiale ale politicii moderne. Menșevicii și liberalii, nepregătiți pentru un asemenea atac, au fost rapid învinși. Marea și nefasta inovație leninistă a fost partidul monolitic bazat pe o ideologie cu ambiții transformatoare absolute. „Fără ideologie revoluționară nu există mișcare revoluționară”, afirma Lenin, postulând astfel supremația dogmei. Salvarea este făgăduită aici și acum. Celebrarea Revoluției și a Istoriei sunt pentru Lenin și discipolii săi teme sacrosancte. În numele utopiei revoluționare a societății fără clase sunt acceptate și chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricărei opoziții (politice sau spirituale).
Când Hitler afirma că „Fuhrerul este legea”, el se făcea în fond ecoul tezei leniniste privind caracterul „neîngrădit de vreo lege al dictaturii proletariatului”. Astăzi, când fascismul și comunismul ca ideologii și mișcări globale au suferit înfrângeri colosale, există iluzia că ele au fost simple aberații în istoria umanității. În realitate, totalitarismul (în ambele sale ipostaze) rămâne un element al crizei modernității. Pe scurt, secolul douăzeci, cu ale sale colosale răsturnări sociale și transe ideologice, a fost unul al competiției dintre mitul totalitar (al revoluției, națiunii sau rasei) și neîncheiatul, mereu amenințatul proiect al individualismului civic. Mult aclamata victorie a democrației liberale în competiția cu comunismul nu înseamnă câtuși de puțin dispariția primejdiilor totalitare. Furtunile ideologice ale veacului douăzeci nu s-au încheiat.
