Linkuri accesibilitate

Un fel de „vânător de comori”, căutând să „dezgroape” secretul cutărei sau cutărei capodopere, de la Desenul din covor al lui Henry James, la Două loturi ale lui I.L. Caragiale...

„…de ce aşteptăm, în fond, rezolvarea într-un roman poliţist?”, când „tocmai această rezolvare destramă construcţia până atunci tensionată şi o evacuează către nemulţumire sau dispreţ, iar apoi către uitare. Căci, chiar şi în cazurile în care se prezintă ca extrem de ingenioasă, soluţia este mai întotdeauna deceptivă”, se-ntreabă Mihai Iovănel în studiul Roman poliţist, Tact, 2015, şi tot el răspunde: „Rezolvarea este reculul dintre utopia romanului poliţist, provocând, stimulând şi întreţinând plăcerile căutării, şi realitatea plictisitoare în care se revine întotdeauna”.

Preţ de 160 pagini, M. Iovănel devine el însuşi un fel de „vânător de comori”, căutând să „dezgroape” secretul cutărei sau cutărei capodopere, de la Desenul din covor al lui Henry James, la Două loturi ale lui I.L. Caragiale, fără a uita de „poemul Un poem [al lui M. Ivănescu, despre care însuşi poetul afirma că este], vârf al eforturilor mele şi cel mai aproape de visul meu de a scrie un roman poliţist în versuri”. Săpând în profunzime – subsolurile sunt pline de referinţe, adeseori ridicându-se până la jumătatea paginii! –, totodată acoperind vaste arii literare (romanul de aventuri, poliţist, noir, fantasy etc.), autorul nu face decât să rezolve, cu mijloacele genului, „caz” după „caz”; în acest sens, decodificarea Poem-ului ivănescian este chiar o demonstraţie de forţă. Pornind de la romanul Agathei Cristie, The Murder of Roger Ackroyd, unde „criminalul se dovedeşte a fi naratorul însuşi”, Mihai Iovănel consideră că „Mircea Ivănescu face din naratorul său cadavrul, ceea ce mută perspectiva asupra morţii: rezolvarea – punctul culminant al literaturii de gen – o oferă aici nu criminalul, ci cadavrul”, pentru ca peste doar câteva pagini să ajungă la concluzia că „în poemul lui Mircea Ivănescu, romanul poliţist este asociat cu moartea ca moarte, nu cu preludiu al divertismentului”.

Într-un succint capitol final, Sfârşituri şi începuturi, se constată că „Romanele poliţiste sunt genul literar care se uită cel mai uşor. Problema lui principală nerezolvată e cum să îşi păstreze cititorii după ce s-a încheiat” (între paranteze fie spus, acelaşi Iovănel observă că „începuturile sunt în literatura de consum mai bine scrise decât secţiunile mediane, cel mai rău redactate fiind finalurile”); ei bine, studiul Roman poliţist poate fi reluat imediat după încheierea lecturii, şi asta deoarece – vorba lui Nabokov – „o carte nu poate fi citită, ci recitită”; altfel spus, abia cei „care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”.

23 noiembrie ’15

XS
SM
MD
LG