Linkuri accesibilitate

Atentatele teroriste repetate în Europa de Vest au lăsat în urmă o stivă de victime nevinovate. Și un diagnostic. E vorba de un anumit tip de comportament și reacție care a devenit, cu timpul, ritual. În genere, violența ucigașă pusă la lucru în marile orașe europene de teroriști musulmani a provocat mecanizarea răspunsului civil și politic. Reacțiile tot mai previzibile ale publicului și ale politicienilor sugerează că ne confruntăm cu o situație internă periculoasă în care fondul rămîne neatins, iar soluțiile ocolesc decizia cerută de realitate.

Mai întîi, scena publică. Ca după fiecare atentat terorist, și la Paris, emoția a covîrșit un public enorm. Gesturi cunoscute s-au repetat. Candele, altare improvizate și flori au umplut locurile în care au fost uciși oameni nevinovați. Mult mai puternică decît altă dată, reacția pe net s-a transformat în curent global. Nenumărate site-uri și conturi personale au fost drapate grafic în culorile tricolorului francez. Mass media a intrat în regim de urgență permanent și a făcut ce obișnuiește să facă în asemenea ocazii. Emisiunile speciale au acoperit zile în șir evenimentele oribile de la Paris și au reluat în detaliu fiecare gest de comemorare publică. Pe lîngă simbolurile obișnuite, a apărut în scenă și obișnuita listă de teme fixe. Rînd pe rînd, specialiști și comentatori titrați au repetat pentru a cine știe cîta oară formule ca: terorismul nu e totuna cu Islamul, marea majoritate a musulmanilor e pașnică și terorismul e rezultatul sărăciei și al marginalizării. E, deja, plictisitor. Bunul simț se simte rău. Fără să fie experți, oamenii de rînd observă, totuși, că 99.99% din teroriști sînt musulmani. Istoricii care își respectă meseria pot explica oricînd că majoritățile nu contează. Marile transformări radicale au fost forțate, dintotdeauna, de o minoritate violentă care a supus prin intimidare o majoritate tăcută și civilizată. Apoi, sărăcia, luată ca etichetă generică, nu explică nimic. Musulmanii nu sînt singurii săraci ai marilor orașe occidentale. Minoritarii indieni, vietnamezi, bulgari sau maghiari sînt adesea la fel de săraci, dar nu găsesc necesar să pună mîna pe arme. Toți sau aproape toți muncesc și reușesc să trăiască decent, fără ajutoare sociale. Planul terorist care a lovit Parisul a fost în mare parte urzit la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Explicația adoptată imediat de „lumea bună” spune că musulmanii din acest cartier sînt în majoritate șomeri și marginalizați. Nimeni n-a avut timp să se întrebe de ce românii care locuiesc în același cartier muncesc pe rupte și n-au timp de nimic altceva. O anecdotă utilă: unul din autorii atentatului a avut, la un moment dat un bar în Molenbeek. În aceeași clădire, la etajele de deasupra, locuiesc mai multe familii de români. Toți pleacă la muncă de la 5 dimineața și se întorc spre seară, după care mănîncă și se culcă devreme. Unii din ei au aflat de tărăboiul terorist abia cînd poliția a pătruns în cartier căutîndu-l pe fostul proprietar de bar.

Toate aceste teorii au revenit în logica și cuvintele în care au mai fost auzite sau citite de mii de ori în ultimii ani. Dacă adunăm emoțiile cu program fix și ideile invariabile declanșate de violența teroristă, ne aflăm în fața unui răspuns care nu răspunde. Publicul general a învățat să își exprime și îndiguiască emoțiile în cadre date. Nici una din aceste reacții nu atinge întrebările grele: de ce? și ce e de făcut? În absența acestor probleme, reacțiile publice nu vorbesc despre realitatea gravă care tulbură sau curmă viața atîtor oameni. Reacțiile sînt autoreflexive. Mai clar spus, reacțiile spun ceva despre cei ce reacționează. Societatea a învățat să construiască imagini despre ea însăși. Imagini care certifică vizibil că oamenii care reacționează au simțăminte nobile, sînt capabili de compasiune și se se disting, în acest fel, de cei ce reacționează altfel, nu au reacții sau întîrzie să le aibă. Oricît de sincere sînt sentimentele unora și oricît de greu ar fi de admis așa ceva, societatea a învățat să se desfășoare în tot narcisismul, dacă și cînd apare ocazia emoțională. Mai ales pe net, suma expresiilor și formulelor folosite sînt un comentariu despre propria calitate, un concurs de conformism emoțional care îi premiază pe cei mai activi și îi exclude pe cei mai puțin prompți. Cîteva ziare occidentale au semnalat apariția unui soi de juriu care înfierează pe net cutare sau cutare persoană publică vinovată că nu și-a afișat la timp simpatia. Problema acestui concert moral-terapeutic e tocmai dezlipirea de lucrurile cu adevărat importante. Măcelurile repetate nu sînt urmate de reflecție sau de acțiuni colective care cer autorităților să intervină pentru a feri societatea de orori viitoare. Publicul specializat în ritual sentimental își face pur și simplu numărul după care se retrage mulțumit de sine și convins că a bifat ce trebuia bifat. În același timp, reacția oficială nu e cu mult diferită. Vom întîlni, și la nivel oficial, aceeași tehnică de evitare prin retorică și ritual.

XS
SM
MD
LG