Linkuri accesibilitate

„Protestul e protest, dar tarifele trebuie să fie ridicate, ca să ne înviorăm nervii şi răbdarea”


Jurnalul săptămînal al lui Mircea Rusu.

Născut pe 25 iunie 1983 în satul Fundul Galbenei, raionul Hînceşti.
A lucrat ca operator la S.A. Floare Carpet, apoi o vreme, în Franţa, în calitate de responsabil de şantier. A mai lucrat în Biroul Migraţiune şi Azil din Chişinău. Actualmente e student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept
.

Luni

Auzind alarma ceasului, trag egoist plapuma pe mine ca să mai fur cîteva minute din timp şi mă fac că nu aud, dar nu durează mult plăcerea şi aud cum soţia strigă ferm, pesemne că din invidie: „Trezirea, ceaiul se răceşte!”

Mă ridic mofturos din pat şi am grijă să încep ziua cu dreptul, precum spune o veche vorbă: „Ca să ai o zi reuşită, începe ziua cu dreptul!” Şi eu, poftim, calc cu dreptul. Încep cu gimnastică, apoi privesc pe geam şi văd că afară s-a pornit un vînt năprasnic, copacii se clatină nemulţumiţi, acest vînt le scutură toată podoaba care le-a mai rămas.

Deschid computerul să văd ce ştiri mai bîntuie. Dau de ştirea în care se spune că în Belarus scriitoarea Svetlana Aleksievici a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură. Într-un interviu, ea spune că în toate călătoriile ei, în Belarus, Rusia, Ucraina şi Kazahstan, a constatat că oamenii sînt foarte agresivi. E greu s-o contrazici. La noi nu a ajuns încă pentru a constata acelaşi lucru.

Pornesc spre Chişinău, odată ajuns parchez maşina la Casa Radio. Iau troleibuzul 13 şi mă îndrept spre sectorul Ciocana. Ajungînd pe strada Ismail, aud cum taxatoarea exclamă într-o română pură: „Cui acolo îi trebuie la tabacikă? Degrabă o să şie oprire!” Înghit în sec şi ştiu că nu pot schimba nimic. Apoi, pe strada Uzinelor, văd un şir de magazine de construcţii cu inscripţii măşcate în rusă: Keramika i plitka, Santehnika etc. Indignat de cele ce văd, cu năduf, îmi dau seama că în acest stat legislaţia lingvistică „este respectată, nu vorbă”. Se lucrează asiduu în acest sens.

Pe un panou de publicitate impunător îmi sare-n ochi afirmaţia: „Vreţi nepoţi? Cumpăraţi-le copiilor apartament!” Penibil îndemn, stupidă reclamă, dar totuşi o să întreb părinţii, poate se simt stînjeniţi să ne cumpere unul.

Seara intru într-o farmacie să cumpăr un pachet de prezervative şi cu stupoare văd că anume acelea pe care le cumpăr mereu în această farmacie au un preţ exagerat. Dau a lehamite din mînă, spun ceva printre dinţi şi din principiu refuz să le cumpăr. Mă las de plăcere, dar nu şi de principiu. Deci a fost o zi relativ bună.

Marţi

Se anunţă la radio că va fi azi cer noros, dar cu temperaturi ridicate, ceea ce denotă că dacă viaţa a devenit mai dură pe aici, cel puţin această toamnă ne menţine buna dispoziţie cu temperaturi blînde.

Plec la Chişinău să schimb uleiul la automobil. Pe drum, mă fură gîndurile, analizez proaspăta şi proasta ştire referitoare la scumpirea curentului electric şi a produselor alimentare. Cum e posibil una ca asta? - mă întreb retoric. Şi asta în ciuda protestelor care au avut loc, cum ar veni „protestul e protest, dar tarifele trebuie să fie ridicate, ca să ne înviorăm nervii şi răbdarea”.

Între timp, văd şoferi care conduc criminal, care ignoră cu tupeu indicatoarele rutiere, pesemne că au teama că n-o să reuşească să moară.

Ajuns la Chişinău, observ la o staţie cum un tînăr cu glugă pe cap şi cu moaca plată, trăsături tipice de adevărat moldovean, mănîncă cu grijă şi ardoare seminţele. Îmi dau seama că doar aşa se seamănă cultura.

Întors acasă, îmi aduc aminte că nu am conectat antena parabolică la televizor. După cîteva încercări insistente, cedez şi le las pînă voi chema pe cineva mai priceput. Seara continui să citesc cartea lui Mircea Cărtărescu „Nostalgia”. Şi cu această nostalgie rămîn pînă adorm.

Miercuri

M-am trezit uşor şi ca de obicei îngîndurat. Mă bucur că măcar în somn nu sînt îngîndurat.

Chiar de e ora 6.00, afară suflă deja un vînt cald, e un semn bun. Rapid stabilesc ce am de făcut azi. Tot ţin să cumpăr un hîrleţ. Poate azi îl voi cumpăra. Împreună cu soţia ne îndreptăm spre Chişinău. Pe tot parcursul drumului se aude doar muzică. Noi ne abţinem să discutăm ceva. Mă conduc de regula „o femeie cînd tac e, să n-o întrerupi”.

Pe la amiază mă întîlnesc cu un coleg, îmi propune să-l însoţesc la piaţa din sectorul Ciocana, dacă am timp. Îşi dorea să cumpere un mangal şi să-l facă cadou tatălui său. Ajunşi, ne apropiem de vînzător. Îl întrebăm de preţ. Aflăm că, cu tot cu ace, costă 750 de lei. Colegul a dus lent mîna la ceafă. Ne-am tot învîrtit în jurul acestui mangal şi colegul observă ceva ciudat ca amplasare şi, neînţelegînd la ce poate servi acest accesoriu, mă întreabă ce poate fi. Îi răspund: Păi, e un mîner. El neagă că ar fi un mîner. Îl întreabă pe vînzător. Acesta îi răspunde în formula locală obişnuită: „A, aista? Asta-i rucikă!” La care colegul, ca într-o snoavă, zice comic: Vezi, ţi-am spus că nu-i mîner! Finalmente, a rămas să-şi sune tatăl şi să-l întrebe de care anume mangal ar vrea – cu mîner sau rucikă? Cu hohote, ne îndepărtăm, căci ce ne mai rămîne a face într-un astfel de stat.

Seara primesc un apel de la soţie, mă roagă să trec pe la maică-mea, să-mi dea un borcan cu dulceaţă ca să facă nişte foietaj, încheind drept cu luare aminte: Pentru tine, scumpule! Această relatare m-a înduioşat. Pornesc motorul şi plec după dulceaţă. Căci e pentru mine!

Joi

Ca să vezi, deja e joi. Şi undeva, cred că cineva se face mort în păpuşoi. Primesc un sms de la fratele meu, care e plecat în Franţa. Mă întreabă ce mai fac, cum îmi mai merge şi dacă mai am suficientă răbdare să mă aflu în acest „stat de drept”. Îi răspund că fac bine, cînd nu-i a bine, că îmi merge pe apucate, uşor satisfăcător, să-i spun altfel – n-o să mă creadă, şi că am o răbdare de invidiat, nu alta. Aici cu răbdarea şi cu acţiuni paşnice tarifele devin mai mari.

Ies afară să fac un pic de ordine în curtea casei ca să fie ca la Curte şi sunt mulţumit totuşi c-am ales să am casă la sol pe cînd cineva are casă pe pămînt. Aud iarăşi un sunet la telefon cum că am primit un sms. Mă uit. E de la soţie. Mă întreabă dacă o iubesc. Îi răspund afirmativ, deşi uneori şchiopătăm la acest capitol.

Cît pe ce să uit că azi e ziua în care iese de sub tipar ziarul meu preferat, Literatura şi Arta, un ziar de deşteptare naţională, de schimbare a mentalităţii şi de regăsire. Mă schimb şi merg la chioşc să-l cumpăr.

Intru şi într-un magazin să cumpăr mîncare specială pentru pisici. La casă îi spun vînzătoarei: „Bună ziua”. Ea tace. La plecare îi mulţumesc. Ea tace. În sinea mea îmi zic: „Ce bine! Ce schimbări radicale, au început a angaja şi persoane mute ceea ce dă de înţeles că discriminarea a fost combătută”. Iar oftez şi mă prind la gîndul: Ce lume ursuză!

E seară. Împreună cu soţia luăm cina. La masă discutăm despre relaţia noastră. Am sesizat că în ultima vreme în focul dragostei noastre parcă se pun lemne ude şi nu uscate. O întreb ce crede. Ea zice că trebuie să punem mai des pe foc. Hm…

Vineri

Ştiu una, că ziua dacă o începi cu zîmbet, o să-ţi pară că toţi din jur îţi zîmbesc, nu numai soarele. Timpul trece fulgerător şi noi ar fi bine să zîmbim cît mai mult cît încă avem timp. Undeva un bătrîn spunea: am trăit, dar n-am ştiut. Eu încă nu sînt bătrîn, dar ştiu că voi fi. Însă nu ştiu dacă voi şti dacă am trăit. Poate bătrînii noştri, pe lîngă faptul că au pensii mizere, ei nu zîmbesc pentru că nu au dinţi, cine ştie. Totuşi, îmi apare ideea să merg azi cu soţia la teatru. O să se bucure de propunere. Aici toate par un teatru, însă prefer să văd o piesă jucată pe scenă.

Apropo, trebuie să trec pe la unchiul meu care mi-a zis că-mi dă un cîine. Nu am cum să nu mă duc, ştiind că nu am prieteni, voi ştiţi la ce fel de prieteni mă refer. Am toată siguranţa că anume acest cîine îmi va fi cel mai bun prieten. Prefer să privesc la frunzele copacilor căzute jos decît la ceea ce se face-n jur. În zilele de odihnă prefer să citesc. E un bun refugiu. Să zică cineva că eu nu citesc. Toate bune!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG