Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al lui Ion Găină.

Născut la 30 octombrie 1962 în satul Sălcuța, raionul Căușeni. Absolvent al facultății de filologie a UPS „Ion Creangă” din Chișinău. Profesor de română la liceele din Zaim, Căușeni, Chișinău, autor al cursului și manualului de creativitate și retorică „Cuvîntul”. A înființat și a condus reuniuni de creație pentru copii și tineret: cenacluri – „Ion Creangă”, „Steaua de Vineri”; teatre poetice – „Ecoul Bugeacului”, „Zodia Luminii”. Redactor-șef, fondator al revistelor „Comoara”, „Catedrala de cuvinte”. Director și fondator al caselor-muzeu „Alexei Mateevici” (s. Zaim), „Ioan Zlotea” (s. Sălcuța), „Ion Guțu” (s. Taraclia); director al Casei Limbii Române, filiala Zaim – în cadrul Centrului de Spiritualitate a Sudului Basarabiei. Autor al proiectelor muzeale: „Aleea Genezei”, Aleea „Urmele sfințelor români” și „Capela-Panteon a Neamului Românesc”. A inițiat și desfășoară anual „Zilele Naționale Mateevici” (23 ediții), Concursul Național al Tinerilor Creatori „Comoara” (22 ediții); decernează anual bursa „Comoara” și titlurile onorifice „Cavaler al Spațiului Spiritual Mateevici” și „Om al Anului în Spațiul Spiritual Mateevici”. Îngrijește colecțiile de cărți „Comoara”, „Lacrima luminii”, „Cărțile familiei”, „Mărturii”; colecția de calendare „Personalități din Sudul Basarabiei”. A interpretat rolul lui A. Mateevici în documentarul „Binecuvîntarea” (regie Alecu Deleu). Membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. „Eminent al Învățământului Public din Republica Moldova”, „Om Emerit al Republicii Moldova”, deținător al Medaliei de Stat „Meritul civic”, al Ordinului României, Meritul Cultural în grad de Ofițer, „Cetățean de onoare al raionului Căușeni”.

Luni

După o duminică supraplină (că zile de odihnă am 3-4 în an), cu cinci delegaţii de vizitatori la Casa-muzeu „A. Mateevici” din com. Zaim, aprind candela, după obicei (grăuntele de lumină e un fel de garanţie a prezenţei lui Dumnezeu în casa mea) şi mă aşez să scriu, conform canonului zilnic de dimineaţă şi seară, oriunde găsesc un loc potrivit...

De cum am atins pixul de foaie, mi-am adus aminte de jurnalele din copilărie, în care scriam încă de prin clasele a IV-a, a V-a. Toate numerotate cronologic încă atunci. Acele jurnale sunt astăzi partea sacră a arhivei mele. Ele mi-au salvat fiinţa în perioada sovetică, lor le-am mărturisit prima dragoste, încolţită în inimă încă la grădiniţă. În ele am scris despre nedreptăţi, despre evenimente. De unde să ştiu că acele jurnale vor fi materialul necesar pentru o carte care astăzi se numeşte „Călătorie în sufletul copilăriei”.

Pe la 9:00 îl sun la Ungheni pe ceramistul Petre Şoltoianu, cu care colaborez de vre-o 13 ani şi-i comand o nouă partidă de medalioane din ceramică cu imaginea lui Alexie Mateevicişi a monahului taumaturg Ioan Zlotea.

Tot telefonul mă leagă de un meşter din Sălcuţa (Ştefan Bucuci), pe care l-am rugat să pregătească nişte capace din metal pentru Aleea cu urmele sfinţilor neamului nostru. „Urmele sfinţilor” – lespezi de piatră aduse de pe unde au vieţuit sfinţii şi călugării imbunătăţiţii ai neamului- trebuie protejate de orice fel de profanare, de aceea le-aş vedea acoperite.

La Direcţia cultură am prezentat Programul de activitate al muzeului din com. Zaim pe 2016, cu „acoperirea financiară” a manifestărilor programate. Pentru toate manifestările de peste an mi se repartizează suma de 3200 lei. Mizerie!!! Eu ce să fac cu această sumă?! Zilele Naţionale Mateevici? Concursul Naţional al Tinerilor Creatori, „Comoara”? Ziua Internaţională a poeziei?

Cu un salariu de 1600 lei cum să faci cultură?! ? Mă întreb de ce nici la o discuţie dintre guvern, sindicate şi patronate nu s-a pus problema în felul următor: dacă coşul minim de consum e de X lei, de ce lucrăm opt ore pe zi? Ar trebui să lucrăm atâtea ore câte încap în coşul minim de consum, că despre existenţa noastră e vorba. Trebuie să-i spunem, în sfârşit, acestei maşinării de oprimare, care se numeşte stat: Stop! Până aici a fost! Vom lucra atât cât ne plăteşti!

Dar ce mă fac atunci cu dragostea mea pentru muzeografie, pentru literatură, pentru ziaristică, pentru procesul editorial ? Atunci când pentru această dulce povară ţi se plăteşte puţin, tu, ca un „nebun înţelept” ce eşti, te mai şi bucuri...

În ritualul de luni dimineaţa îmi aşez mapele cu proiecte - în faţă sunt vreo 30 la număr. Le frunzăresc şi-l scot deasupra pe acel care-i mai aproape de starea ce o traiesc. Azi am revenit la câteva pagini de „Comunicări transcendentale” cu Mateevici. Văd că timpul nu mi le-a respins. Sunt un fel de jurnal în care comunic cu părintele meu spiritual Alexie Mateevici. Cândva se vor aduna şi ele într-o carte.

În solitudinea mea rurală caut şi azi 1-2 repere verbale descoperite de-a lungul zilei. Cele de azi sunt: „Fă-ţi Rai din ce ai” şi „Nici o rugăciune nu rămâne neauzită”.

Marți

Astăzi plec la Chișinău și sunt în pregătiri dis-de-dimineață. Caut acasă cartea „Alexie Mateevici” a „tribunului basarabean” Vasile Țepordei, dar timpu-i limitat și plec la muzeu să iau exemplarele din expoziție, ca să fac la o editură calculele pentru reeditarea lucrării.

Am discutat la telefon cu inginerul Valentin Țepordei despre reeditarea cărții tatălui său și mi-a propus susținerea financiară necesară pentru procesul editorial-tipografic. Sunt fericit să reeditez această lucrare. E o datorie a mea, dar și o răzbunare simbolică întârziată pe regimul comunist sovietic, care nu-mi dădea voie să-l citez pe părintele V. Țepordei în lucrările mele studențești despre Mateevici.

La muzeu un nou ritual - atingerea de „urmele” sfinților români (pietre aduse de pe locurile unde au viețuit sfinții neamului nostru), pe care le-am așezat pe 28 august a.c. pe o salbă creată din trunchiuri de copaci numită „Un șirag de piatră rară”. M-a ajutat să realizez proiectul un „dinozaur” (așa-i numesc pe puținii oameni de condiție cu care mă întâlnesc) Nicolae Munteanu, șeful Ocolului silvic Căușeni. El mi-a dat trunchiurile de frasin pe care am așezat pietrele-urme. Am zis să fie întru sănătatea trupească și sufletească a familiei inimosului pădurar.

Mă întreb (că asta fac toată ziua) și de această dată ce să-i spun vizitatorului cand mă întreabă: „Dar ce poți să simți când mergi pe urmele unui sfânt?” Răspunsul meu ar fi : „Dacă mergi pe urmele unui sfânt, legătura cu El nu se mai întrerupe pe tot parcursul vieții – sfântul te însoțește, te ocrotește și pune oricând cuvânt bun la Dumnezeu pentru tine”.

La Chișinău, la Întreprinderea editorial-poligrafică „Bons offices” introduc ultimele corectări în „Calendarul Recunoștinței - 2016”, editat cu prilejul celor 200 de ani de la zidirea bisericii din Zaim, consacrat „memoriei străbunilor zaimeni, care ne-au lăsat ca moștenire un sfânt locaș de închinare”. Machetez cu designerul-ilustrator Simion Coadă și diploma jubiliară a bisericii din Zaim, precum și un semn de carte cu Imnul Casei-muzeu „Monahul Ioan Zlotea” din Sălcuța. Ultima e o piesă necesară atunci când vin vizitatorii devotați ai muzeului din Sălcuța, cu care intonăm imnul „Căsuța ce ne așteaptă”. E un text pe care l-am scris încă în 2013, cu prilejul aniversării a cincea de la inaugurarea muzeului. Diploma, semnul de carte și câteva exemplare model de calendar le tipăresc îndată după machetare.

Mă grăbesc și la firma „Art-vega” de pe strada „Miorița”, de unde trebuie să ridic drapelul familiei, un fanion cu stema familiei și câteva tricouri cu aceeași stemă, piese ce vor fi expuse în expoziția de heraldică a MNIM.

Sunt obișnuit cu ritmurile orașului, fiindcă am activat 15 ani ca profesor de „Cuvânt” la câteva licee din Chișinău, dar după ce m-am retras în 2008 cu totul în Zaim, m-am dezobișnuit de ele. Viața în oraș e sinonimă cu graba, iar bădița Liviu Damian scria: „Cine, melcule, îți spune/ c-o fugă se trece-n spume,/ iară spumele n-au nume”.

Ritmurilor acestea le trebuiesc opuse câte un monument neobișnuit în fiecare cartier de oraș. La un colț de stradă sau în fiecare raion al capitalei aș ciopli câte un iconostas din cele mai sacre cuvinte, în fața cărui omul s-ar opri din fugă și ar medita la sensul adevărat al vieții. Această catapeteasmă o voi realiza în curtea Casei-muzeu din Zaim și va fi un detaliu din proiectul „Capela-panteon a neamului nostru”, dar câteva versiuni arhitecturale le-aș instala în orașele aglomerate, precum aș instala, chiar în inima Chișinăului, ca un simbol al luptei tinerilor pentru libertate, lucrarea regretatului sculptor Ion Guțu din Taraclia Căușenilor, „Legenda despre Icar”. E propunerea care am făcut-o cândva lui Mihai Ghimpu, când era președinte-interimar al R. Moldova.

Seara mă prinde în gând cu versurile: „...Iar eu,/ între cer și pământ,/ această trecere prin cuvânt.

Miercuri

De dimineață merg la Poșta Moldovei din Chișinău, la serviciul care machetează și tipărește plicuri și mărci poștale personalizate. Reușesc să machetez și să tipăresc plicul cu imaginea părintelui Vasile Țepordei și cea a medicului oftalmolog Alexandru Ghidirim. Pentru mărcile poștale nu am imagini calitative. Voi reveni în următoarele săptămîni să pregătesc pentru tipar și mărcile.

La piața cu tablouri dintre Teatrul Eminescu și Sala cu orgă găsesc, în sfârșit, două perechi de sfeșnice, bune pentru expozițiile muzeelor din Zaim și Sălcuța. Vreau să pregătesc în următorii ani o expoziție de sfeșnice și de fiecare dată mă întorc de la Chișinău cu 2-3 piese unicale.

Reușesc pe la 14.00 o scurtă întâlnire cu pictorul heraldist, un inimos colecționar, Iurie Caminschi, ca să-i transmit 14 piese cu imagini heraldice ale familiei – pentru expoziția de heraldică de la MNIM. Printre ele: drapelul și stema familiei noastre aprobate de Comisia Națională de Heraldică a R. Moldova la 27.02.2014, ștampila familiei, panou cu marcă personalizată, care reprezintă drapelul și stema familiei mele, diploma familiei „Lacrima Luminii”, un plic cu stemă și drapel, o cană, un breloc, ambele cu însemnele heraldice ale familiei, precum și alte piese.

La Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău, las o copie a unei pagini din „Literatura și Arta” (nr. 27 din 2 iulie 2015, pag. 6), în care este expusă Aleea Genezei de la muzeul Părintelui Ioan Zlotea din Sălcuța, cu citate biblice și propriile meditații în fața troițelor acestei alei – pentru Concursul de jurnalism, anunțat de UZPR.

La tipografia „Bons offices” ridic 250 de carnete care au pe coperta I imaginea monumentului lui Al. Mateevici din Zaim și pe coperta IV – un text cu istoria muzeului. Le-am tipărit pentru premierea elevilor care se implică în concursurile anunțate de muzeu.

Lângă primăria de Chișinău îl întâlnesc pe pictorul Ion Sfeclă care a realizat pentru fondurile muzeului din Zaim portretele familiei Mateevici. Binecuvântată întâlnire. Ne întrebăm reciproc de sănătate și proiecte. Îi spun că am proiecte pentru 100 de ani, că la ce ar fi bune niște proiecte dacă n-ar dura măcar un secol. Îi relatez despre restaurarea muzeului din 2008 și despre viitoarea Capelă-panteon a neamului nostru din curtea muzeului din Zaim, în care vom păstra câte un pumn de țărână de la mormintele tuturor scriitorilor români trecuți la Domnul.

Despre cărți îi spun că am o listă de 30 de titluri foarte clare, dar nu am timp să le scriu. Și pentru că în ultimii 20 de ani s-a tipărit și multă maculatură, în replică aș vrea să realizez proiecte vizibile, palpabile, cum ar fi alei, capele etc, ca apoi, în baza lor, să am dreptul moral să scriu pe o anumită tematică.

Înainte să plec din Chișinău mă opresc pe Aleea Clasicilor, pe banca din vecinătatea bustului lui Alexie Mateevici, lucrare realizată de pictorul Dumitru Scvorțov-Rusu, pe care l-am cunoscut în anii mei de studenție, când îl vizitam în atelierul de la Botanica. Mă gândesc involuntar la „Limba noastră” opera lui Mateevici, ca să admit în gând că poetul a scris-o când era în rugăciune. Începuse să se roage și rugăciunea s-a făcut poem. Înțeleg mai bine ca altă dată că doar luminat de Duhul Sfânt Mateevici a putut să scrie „Limba noastră”.

Mă gândesc că seara, când voi ajunge la Zaim, voi redacta textul jurământului de credință consacrat Limbii Române, pe care din vara aceasta îl propun spre cunoaștere și vizitatorilor muzeului „Al. Mateevici”.

Ajung în Zaim, acasă, și revăd textul, dar el nu mi se dă schimbat, rămâne în prima sa variantă: „Dumnezeu m-a dat să fiu PURTĂTORUL LIMBII ROMÂNE și eu sunt responsabil în fața Celui Care m-a Creat pentru ziua ei de mâine.

Părintelui Alexie Mateevici îi jur: O voi vorbi corect și frumos pentru că prin ea mă realizez ca Om. Limba Română mă leagă de trecut. Fără ea nu pot gândi la viitor. Limba Română va dăinui și prin mine”.

Am hotărât: acest jurământ îl voi tipări pe un semn de carte ca să-l dau tuturor vizitatorilor Casei-muzeu „A. Mateevici” din Zaim.

La sfârșitul zilei revin la versurile: „Din toate schimbările s-a ales cu o singură bucurie – a rămas același”.

Joi

Dimineaţa merg la biserica din Zaim. Părintele Gheorghe Glotea e în pregătiri – satul va marca solemn, cu ocazia hramului bisericii, de Sfinţii Arhangheli – cei 200 de ani de la zidirea bisericii. Îi duc părintelui Calendarul Recunoştinţei (format B3) şi Diploma aniversară care le-am tipărit deja şi pe care le va înmâna la eveniment, cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir, ctitorilor şi enoriaşilor bisericii care s-au remarcat în ultimul sfert de secol de când a fost redeschisă biserica. Sub regimul comunist a fost închisă între 1961-1989. Lipsa bisericii în sat se resimte şi astăzi. Despre relaţia preoţi-enoriaşi, în genere, nu mă voi referi în pagina de azi – e o temă foarte sensibilă... Parohul din Zaim e un bun gospodar şi s-a îngrijit să păstreze valoarea bisericii. Am văzut, însă, biserici în care au fost şterse toate urmele istoriei vechi, au fost înlocuite uşile şi ferestrele de lemn cu altele de termopan, pe pereţi a fost instalată faianţă contemporană, care dă bisericilor aspect de baie turcească, au fost ridicate garduri şi troiţe din beton – adevărate chiciuri.

Mă îngrozesc de toate acestea şi mă gândesc că părintele Mateevici plânge acolo, în ceruri, când le vede... La pauza de masă, în grabă, răresc nişte crini în grădină. Mai iau câteva rădăcini şi pentru muzeu: numai ce n-am dus de acasă ca să arate muzeul mai bine... Reuşesc să am grijă şi de mama. La cei 88 de ani ai ei are nevoie de multă atenţie...

Scenele şi veştile în sat se schimbă repede. Astăzi e zi frumoasă şi e linişte. Cerul care e de azur se atinge clar de dealurile blânde ce înconjoară Zaimul. Sunt scene coborâte parcă din schiţa „Toamna” a lui A. Mateevici. În hărmanele (grădinele) gospodarilor se aud tractoarele care ară insistent – trebuie folosit timpul acesta frumos. Sunetele lor îmi amintesc de poezia „Eu cînt”. Versurile scrise de Mateevici apără şi astăzi demnitatea ţăranului basarabean: „Eu cînt pe-acei ce-n jug şi chin / pe-a lor spinare ţara ţin...”.

Scena aceasta aproape banală pentru cititorul contemporan este înlocuită de un sunet de telefon care ne aduce o veste dură. Elevul soţiei (Maia Găină-Stamati – profesor de Limbă franceză la LT „A. Mateevici” din s. Zaim), Dumitru Bobeico a murit într-un accident pe o şosea din Germania. A fost un băiat atît de inimos, deştept şi cumsecade. După terminarea şcolii a încercat de toate, era foarte priceput, dar de fiecare dată pleca din ţară să-şi redreseze situaţia financiară. E drama celor mai multe familii contemporane. Trăim într-un sistem care nu ne iubeşte, străin omului şi chiar neamului din care facem parte. Cînd oare blestemele părinţilor care-şi pierd copiii în străinătate îi vor ajunge din urmă pe guvernanţii corupţi?!

Seara, să nu mă doboare tristeţea, am revăzut grafica pregătită de Eufrosinia Baltag pentru cartea mea „Abecedarul tînărului orator”. La alt proiect literar, „Abecedarul Brîncuşi” mai am de lucru cu designeri pricepuţi, dar „găselniţa” (cum zicea profesorul meu, academicianul Ion Borşevici) mă bucură – literele alfabetului latin iată stau ascunse în sculpturile lui Brîncuşi.

La mapa „File din istoria Zaimului” ar trebui să revin mai des, deşi e clar că acest volum nu reuşesc să-l termin în anul acesta, cînd se împlinesc 480 ani de la atestarea documentară a satului Zaim.

Joi seara, conform tradiţiei, ţin în mînă „Literatura şi arta”. Citesc rubrica susţinută de preotul Octavian Moşin, un harnic cărturar contemporan. N-am timp să-l contrazic, dar sunt atîtea de spus despre relaţia biserică-om...

Tîrziu, pe la 2100 mă sună cîteva profesoare de la liceele din Chişinău şi Străşeni, interesîndu-se cînd pot veni în vizită la muzeele din Zaim şi Sălcuţa. Trec numele lor în calendarul lui noiembrie care e plin de comenzi.

Vineri

Vinerea începe cu o vizită la Zaim a unui grup de 60 de liceeni din Chişinău. Sunt foarte diferiţi – de la curioşi pînă la indiferenţi, dar îi mobilizez degrabă, fiindcă spaţiul curţii e plin de semnificaţii: pietrele şi trunchiurile de copaci pe care le-a văzut copilul Mateevici, o piatră pe care o foloseau copiii familiei drept scăunel şi mai nou o clopotniţă simbolică a copilăriei poetului ce stă pe locul casei lui moş Isai, bătrînul clopotar din Zaim, care l-a învăţat pe viitorul poet să bată clopotele, un foişor de lemn ce marchează locul viitoarei Capele-panteon a neamului nostru şi monumentul poetului – ce-l mai frumos poem despre Mateevici, turnat în bronz de sculptorul bucureştean Mihai Ecobici.

Cînd mă apropii cu ei de Salba cu Sfinţi „Un şirag de piatră rară” şi le vorbesc despre „urmele” sfinţilor pe care chiar acum le pot atinge, înţeleg că am obţinut să-i detaşez cu totul de gîndurile cu care au intrat în curtea muzeului. La acestea mai adaug un semn de sfinţenie a locului: casa-muzeu de astăzi a fost în perioada 1950-1980 maternitatea satului. În 30 de ani aici n-a murit nici un prunc şi nici o mamă, chiar dacă pe parcursul a trei decenii se poate întîmpla orice... Mateevici a lăsat aici o energie sacră, ocrotitoare de viaţă.

Mă reţin în spaţiul muzeului şi la pauză. Deşi aici nu am o masă de lucru (fundurile-s pe altă adresă), trebuie să definitivez schiţele celor cinci proiecte de comemorare a unor personalităţi din sudul Basarabiei: preotul ziarist Vasile Ţepordei, medicul Alexandru Ghidirim, apicultorul de talie mondială Veceslav Harnaj, preotul Ioan Negură, ierodiaconul Dormidont David. Pentru fiecare nume voi pregăti (spun la toată lumea, ca să nu dau înapoi) o diplomă nominală, un calendar (format A3+), un semn de carte, un fanion, un medalion din ceramică, un timbru personalizat, un plic cu chipul personalităţii şi, după posibilităţile financiare – o carte în una din colecţiile de cărţi ale Casei-muzeu din Zaim – „Comoara”, „Lacrima luminii”, „Cărţile familiei” sau „Mărturii”.

... Iar voi, proiectele mele să mai aşteptaţi... Dacă e voia celui de sus să vă împliniţi-aşa va fi. Pentru toate timpul e de la Dumnezeu.

... E toamnă tîrzie şi mă gîndesc să reuşesc să dau cu lac troiţele de pe Aleea Genezei şi crucile patriarhale de pe Aleea cu urme din incinta Casei-muzeu „Părintele Ioan Zlotea”.

Nu pot să nu mă gîndesc la datorii. Deschid mapa cu titlul „Datoriile mele” şi încerc de două - trei ori pe săptămînă să înțeleg care ar fi soluţia pentru restaurarea şcolii primare din Zaim în care au învăţat Sebastian (Grigore) Veste, arhimandrit, Alexie Mateevici, Vasile Cijevschi, membru al Sfatului Ţării, Petru Cărare, Ion Ungureanu. Mi-aş dori mult să-l bucur pe maestrul Petru Cărare cît e în viaţă şi să restaurez casa copilăriei sale, ca să deschidem acolo o expoziţie permanentă, viitor muzeu, care iar păstra numele. Trebuie reparată şi fîntîna lui Sebastian Veste din Zaim („Fîntîna Arhimandritului”). Mai trebuie îngrijite locurile cu „cişmeli turceşti” din marginea Zaimului. Ajunge-va oare, suta de ani pentru toate?

Acum ţin în mînă teza de licenţă a Lenuţei (fiica mea). O răsfoiesc cu gîndul să-i fac o surpriză şi la revenirea ei din Anglia, în vacanţă, să o tipăresc în format de carte A5. E o lucrare în care ea a pus mult suflet. Se numeşte „Crucea Inspiraţiei” (cenaclul de familie „Lacrima Luminii”- 20 de ani de la fondare).

Înainte de somn mă gîndesc la oamenii dragi, la pămîntul acesta chinuit, la cele două case (a mea şi a părinţilor) care aşteaptă îngrijire permanentă, la cele două muzee – unul în Zaim şi altul în Sălcuţa şi la altele două la care am început lucrul.

Vineri seara e pentru mine momentul cu acatist. Astăzi voi citi „Acatistul tuturor sfinţilor români”. Am nevoie de comunicare permanentă cu ei. Ce frumos I-a binecuvîntat Creatorul ca într-o singură viaţă să încapă atîta sens. Şi în scurta viaţă de 29 de ani a părintelui Alexie Mateevici, mă gîndesc, cît sens a încăput...

Înainte de a închide Jurnalul acestei săptămîni voi repeta versul cioplit în lemn pe Clopotniţa Recunoştinţei: „Mulţumesc, Doamne, că şi prin mine dă glas Facerea Lumii”.

XS
SM
MD
LG