Linkuri accesibilitate

Un interviu în exclusivitate cu Andrei Ursu, fiul dizidentului român ucis de Securitate la 17 noiembrie 1985.

La București încep astăzi manifestări de comemorare a dizidentului Gheorghe (Babu) Ursu, la împlinirea a 30 de ani de la omorîrea sa de către Securitate, în cursul unei anchete agresive și nemiloase, după descoperirea „Jurnalului” său și, implicit, a faptului că fusese în contact cu și trimisese scrisori la Radio Europa Liberă. Despre cazul Babu Ursu și stadiul în care se găsește noua anchetă pe care o întreprinde de circa 11 luni Parchetul Militar am stat de vorbă cu Andrei Ursu, fiul dizidentului, stabilit în Statele Unite, și care, prin Fundația Gh. Ursu, s-a implicat de ani de zile în procesul de studiere și mai bună înțelegere a mecanismelor totalitare sub regim comunist în România.

Europa Liberă: Domnule Andrei Ursu vă propun să începem cu un scurt bilanț a ceea ce seamănă pe zi ce trece cu „Războiul de o sută ani”, unul dus împotriva unei fantome vii, a Securității de odinioară, oficial dispărută...

Să amintim că, la 17 ianuarie 1990, mătușa Dvs. inginer Georgeta Berdan a cerut pentru prima dată autorităților „demascarea vinovaților”. Se împlinesc în curînd 25 de ani !

Cu 15 ani în urmă, la 17 noiembrie, după o primă grevă a foamei a Dvs., Gabriel Andreescu făcea un bilanț al eforturilor făcute pentru a aduce în fața justiției pe cei vinovați de omorîrea tatălui Dvoastră și anunța pe undele Europei Libere că v-ați întîlnit cu procurorul-general, în prezența generalului Dan Voinea și că acesta din urmă a promis aducerea în fața instanței a celor cinci identificați drept responsabili. Gabriel Andreescu își încheia relatarea spunînd: „Luni 20 noiembrie – ne aflam, să o precizăm, în anul de grație 2000 – cinci dosare ar urma sa părăsească Parchetul militar purtînd cu ele probele instigării şi complicităţii la omor şi a favorizării ucigaşilor lui Gh. Ursu. Prin abnegaţia sa Andrei Ursu a repurtat o primă victorie. Dar pînă la a face dreptate în cazul asasinării tatălui său mai este un drum lung.”

Anul acesta, 15 ani mai tîrziu, la 19 ianuarie, o altă relatare pe undele Europei Libere, a ziaristei Sabina Fati, anunța că „procurorii militari au redeschis cazul Gheorghe Ursu pentru infracțiuni contra umanității „cu privire la acțiunile represive la care acesta a fost supus în perioada regimului comunist”. Decizia vine după ce procurorul general a cerut la sfârșitul anului trecut redeschiderea dosarului, sub presiunea grevei foamei, ultima formă de protest la care a apelat fiul victimei.”

Anul aproape a trecut, și vă aflați la București pentru a-l comemora pe tatăl Dvs. Gheorghe (Babu) Ursu la împlinirea a 30 de ani de la uciderea sa. În ce măsură și-a respectat Parchetul militar promisiunea făcută la începutul anului?

Gh. Babu Ursu într-o fotografie de familie cu fiul său Andrei

Gh. Babu Ursu într-o fotografie de familie cu fiul său Andrei

Andrei Ursu: „Pînă acum Parchetul Militar și-a respectat promisiunea într-o foarte bună măsură. Au fost audiați foarte mulți martori, unii din cei ce fuseseră audiați în dosarele anterioare și în instanțele de judecată, în procesele [Tudor] Stănică, [Mihail] Creangă. Alții noi, [fiindcă] au extins cercetarea și asupra foștilor ofițeri de securitate și paznicilor arestului Securității din 1985 și mulți din aceștia au găsit curajul - să spunem mai bine mai tîrziu decît niciodată - să spună adevăruri pe care nu le-au spus pînă acum.

Unii martori noi, care au completat tabloul anchetei făcute de Securitate, în care tatăl meu a fost torturat sistematic timp de două luni în timp ce se afla în arestul Miliției, unde, evident, fusese arestat sub un pretext de drept comun, cînd el era, de fapt, anchetat pe motive strict politice și anume de Pîrvulescu Marin, anchetatorul lui din stare de libertate și din detenție pentru Jurnalul său, pentru scrisorile la Europa Liberă ș.a.m.d.

Torționarul Marin Pârvulescu, fost maior de Securitate, anchetatorul lui Gh. Ursu în 1985

Torționarul Marin Pârvulescu, fost maior de Securitate, anchetatorul lui Gh. Ursu în 1985

Aceste lucruri le știam, dar au fost completate și mulți noi martori l-au identificat nominal pe acest torționar, pe Pârvulescu Marin. Deci s-a făcut o anchetă bună, serioasă, care dovedește fără drept de apel vinovăția respectivului, și, mai mult decît atît, aduce elemente noi de vinovăție asupra altora, a altor securiști. Înțeleg că Parchetul Militar a colaborat foarte bine în acest an cu CNSAS – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – care a făcut niște descoperiri interesante studiind dosarele lui Gheorghe Ursu.

Vreau să spun că CNSAS a descoperit, sau a stabilit, un fapt pe care noi îl presupuneam încă din anul 2000, și anume că Dosarul de urmărire informativă a tatei a fost contrafăcut, falsificat de SRI în anii ’90. Acest lucru a constituit un nou subiect de cercetare pentru ancheta de la Parchetul Militar.

Sînt interesat să văd cum se va desfășura, finaliza, și această anchetă, din cauză că există probe clare, demonstrate de CNSAS, că acest fals a condus la eludarea, la dispariția, cel puțin pînă acum, a cinci volume de TO, de tehnică operativă, care făceau parte din Dosarul de urmărire informativă, și [care] au fost substituite de SRI în anii aceia. Există numele celor care au semnat efectiv pentru „luarea în studiu” - cum spuneau ei – a Dosarului de urmărire informativă. Vă dați seama ce semnificație mai avea ca SRI-ul să ia în lucru Dosarul de urmărire informativă care, de fapt, ar fi trebuit să fie predat de mult anchetelor Parchetelor militare și societății civile, ce studiau cazul unui dizident care mai putea constitui un subiect de secret de stat așa cum a pretins SRI-ul pînă în anul 2000.

O fotografie de familie...

O fotografie de familie...

Parchetul Militar a avut ceva greutăți și în acest an în colaborarea cu instituțiile de stat, respectiv cu Arhiva SRI și a Ministerului de Interne, care, pînă acum, fie nu au răspuns, fie au răspuns negativ la cererile pentru găsirea acestui material TO, cinci volume. Mulți martori spun că era imposibil să fie pierdute, distruse, deoarece aceste dosare erau ținute cu regim strict secret, cu sigiliu, dar, din păcate, la șefia unora din aceste arhive se află în continuare – lucru surprinzător pe care l-am realizat recent – oameni din vechea Securitate.

Domnul Florin Pintilie este încă șeful Arhivelor SRI-ului. Nu înțeleg cum mai poate fi ținut în această funcție un om care nu reprezintă garanțiile morale de a ține aceste documente, de a le pune la dispoziție celor interesați, istoricilor și Parchetului Militar, a documentelor care incriminează fost Securitate, cînd el a fost parte din ea.”

Europa Liberă: Cazul fostului maior de securitate Marin Pârvulescu le pare, tuturor celor cu bun simț, clar; cum spuneați într-un interviu acordat Europei Libere în octombrie 2014, există „zeci de mărturii, documente medicale, pînă și declarații ale tatălui meu din închisoare contrasemnate de Pârvulescu”. Maior în Securitate nu era, totuși, un grad de ofițer prea înalt… Nu aveți impresia că în spatele acestei impardonabile și interminabile amînări a justiției se află un soi de contract de gen mafiot, în fapt pentru a acoperi un actor cu grad mai înalt și puteri decizionale reale, de la care a pornit ordinul de omor?

generalul Dan Voinea în 2009

generalul Dan Voinea în 2009

Andrei Ursu: „Da, am avut această impresie, ba chiar convingerea, de la început. Știam că a fost un caz cunoscut de la nivelul cel mai înalt al regimului Ceaușescu și chiar dl. general Dan Voinea, care a început ancheta încă din anii ’90, a avut această convingere, că ordinul, de fapt, de ucidere, a venit de sus, de la Ceaușescu și a fost transmis pe cale ierarhică prin șefii Securității pînă la acest instrument din Securitate, maiorul Marin Pârvulescu, care era un torționar cunoscut pentru metodele violente cu care a anchetat și alți dizidenți din acea vreme.

Deci, existau dovezi care îl implicau pe Vasile Gheorghe, șeful Direcției a 6-a Cercetări Penale, unde a fost anchetat tatăl meu, dar și pe Iulian Vlad, șeful Securității interne din acel timp, și din corespondența dintre Ministerele de Interne și de Externe și corespondența cu ambasada română din Washington, cu ambasada americană de la București, rezulta că au fost implicați și miniștri de Externe și de Interne; mai ales: Gheorghe [George] Homoștean, care a dat informații către partea americană, care se interesa de cazul Ursu atunci. Informații false, fiindcă era evident că nu era judecat pentru motive de drept comun. Deci, acest ministru de interne Homoștean avea tot interesul ca Gheorghe Ursu să nu mai iasă din închisoare.

Evident, nu se lăsa re-educat, ar fi vorbit în clipa în care ar fi ieșit, dacă s-ar fi făcut de pildă un proces de drept comun pentru cei 17 dolari care au fost găsiți la percheziție și care au constituit pretextul arestării de către Miliție. Ar fi vorbit că a fost torturat de Securitate pentru motive politice...

Deci știam încă de atunci că acești factori de decizie ai dictaturii lui Ceaușescu au fost implicați. Însă acum, noua anchetă a Parchetului Militar a confirmat și a extins aceste cercetări asupra altora implicați în eliminarea tatălui meu. Au fost abia acum recent desecretizate – iarăși un fapt pe undeva surprinzător, cu adevărat ridicol – aceste documente, abia acum în 2015, cu multă pompă. Este vorba despre niște documente ale Ministerului de Externe și Interne de atunci despre cazul Ursu, care ar fi trebuit predate Parchetelor Militare încă din anii ’90.

Au apărut și mărturii în această nouă anchetă care arată că ordinul de asasinare a fost dat de la cel mai înalt nivel, de la Ceaușescu și de la Cabinetul 2, cum se numea cabinetul Elenei Ceaușescu.”

Europa Liberă: Păreți să fiți convins că Jurnalul, mii de pagini, ar fi fost distrus de colonelul devenit general care gira arhiva „literară” a Securității. (și care a fost condamnat la trei ani de închisoare). Există vreo dovadă concretă, probatorie, că ar fi fost distrus, că nu ar fi fost microfilmat? Ce motiv ar putea sta la baza distrugerii unui jurnal ce nu-I incrimina direct pe ofițerii securiști rămași în sistem după 1989?

Andrei Ursu

Andrei Ursu

Andrei Ursu: „Din păcate nu avem probe ale distrugerii decît indirecte. Nu există nici probe că ar fi fost microfilmat – mi-aș fi dorit atît de mult să reperez acest jurnal care era o frescă extraordinară a societății, a marasmului dictaturii ceaușiste, a slugărniciei acelor ani, a distrugerilor care s-au făcut – cum îmi spunea tatăl meu – nu numai pe plan economic, aducînd țara de rîpă, dar pe plan moral: cea mai mare tragedie, spunea el, este mizieria morală la care am ajuns, delațiunea, frica. Faptul că îi uram, că Ceaușescu era urît, faptul că era aplaudat, i se cîntau osanale cînd trecea pe „traseu”, și asta îl dezgusta cel mai mult pe tata.

Asta era leit-motivul Jurnalului, o frescă importantă, care ar fi putut constitui subiectul unor memorii; ăsta și era planul lui, să-l prelucreze literar și să-l publice. Asta cred că a reprezentat motivul pentru care a fost distrus. Dar, dacă acest general [Eugen] Grigorescu l-ar mai fi avut, pentru a evita să fie arestat și condamnat pînă la urmă, cred că l-ar fi scos [la iveală]. Presupunerea mea este că nu l-a mai avut, pur și simplu, că l-a distrus la ordinul sau la cererea foștilor săi colegi din Direcția a 6-a de Cercetări Penale, care erau încă în SRI în anii ’90.

Unul din foștii torționari, [Vasile] Hodiș, a fost colonel în SRI pînă în anul 1999. Au avut tot interesul să facă dispărut Jurnalul din cauză că tocmai reprezenta o probă în dosar împotriva lui Hodiș, împotriva lui Pârvulescu, fostul lui coleg și, probabil, împotriva lui Iulian Vlad, care apare și el în dosar, cum spuneam. Și care înțeleg că are încă o anumită influență asupra lor, cu putere economică. În orice caz are oameni care scriu despre el și care încearcă să-i schimbe imaginea într-una de erou al acelor vremuri, nu ca un fier de lance, șeful celui mai cumplit sistem de represiune din acei ani, Securitatea.

Alături de prietenii săi scriitori Radu Cosașu și Radu Albala

Alături de prietenii săi scriitori Radu Cosașu și Radu Albala

Jurnalul trebuia să dispară ca să nu contribuie la completarea imaginii une anchete politice. Ei au încercat și în anii ’90 să arunce vina pe Miliție. Așa cum au încercat din 1975 și s-au ascuns în spatele Miliției în anii ’90, pretinzînd că, da, a fost ucis, există probe, dar nu de către Securitate, că nu a mai fost anchetat de ea. De ce? Fiindcă nu era un obiectiv foarte important, nu era un caz politic atît de important. Deci, Securitatea se spăla pe mîini, și nu l-ar mai fi anchetat.

Jurnalul ar fi contribuit la completarea acestei imagini prin vehemența anti-ceaușistă, anti-totalitară a tatălui meu, prin numele de scriitori cu care încerca să coaguleze o celulă de rezistență intelectuală, de acțiune împotriva dictatorului: [Geo] Bogza, Nina Cassian, [Dan] Deșliu, care discutau… În jurnal apar aceste nume, le propunea să citească un manifest anti-totalitar în Marea Adunare Națională și în Congresul al XII-lea al PCR. Deci, cred că au încercat să elimine aceste fragmente de Jurnal, tocmai fiindcă puteau constitui probe în ancheta Parchetului Militar.”

Europa Liberă: Mi se pare plauzibil tot ce spuneți; singura mea îndoială este că un om, fie el și general, putea distruge singur mii de pagini. Trebuia să fie ajutat. Poate nu avea nevoie de semnătură că a luat Jurnalul din arhiva sa, dar trebuia să fie ajutat și să existe pe undeva niște martori. Știți ce s-a întîmplat la Berevoești. Mii și mii de pagini nu se pot distruge într-o secundă sau într-o zi…

Andrei Ursu: „Așa este. Fiind [vorba de] ancheta împotriva generalului [Eugen] Grigorescu, sincer să fiu, aș face o confesiune. Am senzația că generalul Grigorescu, pur si simplu, a regretat ceea ce a făcut, din cauză că am înțeles că s-a sinucis acum cîteva luni. A fost găsit spînzurat în casa lui. Bazat pe ancheta împotriva lui Grigorescu, dar și pe Dosarul de Urmărire Informativă și pe anchetele militare, din tot ce am studiat, rezultă următorul scenariu: Cei de la formațiunea „J” a SRI-ului din anii ’90, cînd și-au luat în primire această misiune de spălare la față a vinovăției Securității, a foștilor colegi, a lui Iulian Vlad ș.a.m.d., i-au cerut lui Grigorescu, care era șef la o secțiune mai puțin importantă – Direcția „Înscrisuri” – care era, practic, iarăși, un instrument, așa cum era Direcția Tehnică Informativă. Ei executau ordinele celor de la Direcția de Cercetări Penale, cei care erau durii, torționarii.

Grigorescu s-a achitat din nou de misiunea care i s-a dat, a scos Jurnalul, l-a luat în primire pe bază de semnătură, și l-a făcut dispărut. Din clipa aceea i s-a pierdut [urma]. Cred că, probabil, nu l-a distrus el însuși, l-a predat colegilor, foștilor membri din formațiunea Direcția de Cercetări Penale, care erau colegii lui și ai maiorului Pârvulescu. Mai mult ca sigur, aceia l-au distrus pentru că, efectiv, ei nu ar fi mai avut nici un interes ca aceste file de Jurnal să mai ajungă vreodată la suprafață.”

Europa Liberă: În cadrul manifestărilor de comemorare ce încep – să o amintim – astăzi la ora 16.30 la Green Hours, ați anunțat că veți prezenta „o «broşură samizdat», cu poezii şi texte selectate din scrierile lui Babu şi din dosare”. Marți 17 noiembrie la sediul Grupului pentru Dialog Social, veți da o conferință de presă, urmată de o masă rotundă, sub ediga Fundației Gheorghe Ursu și a GDS, la care veți prezenta „noi descoperiri din dosarul Gh. Ursu”. Ce anume, exact, veți prezenta la această conferință de presă, în rezumat?

Andrei Ursu: „Aș vrea să aduc la cunoștința publicului aceste noi descoperiri și anume ceea ce reprezintă materiale incriminatorii împotriva lui Iulian Vlad și a altor factori de decizie din aparatul represiv din timpul lui Ceaușescu. Respectiv, implicarea lui [George] Homoștean, faptul că au apărut elemente noi care ilustrează și mai clar vinovăția lui Iulian Vlad, care a controlat ancheta.

Rezultă că [el] i-a dat lui Vasile Gheorghe, șeful Direcției a 6-a, [ordinul] să schimbe orientarea anchetei și să îl aresteze prin Miliție, astfel ca să poată continua cercetarea cu metode dure, sub tortură, dar acoperiți de Miliție; să nu facă un caz politic. De asemenea, să prezint dezinformările la care încearcă să recurgă Iulian Vlad, care acum, în declarația pe care a dat-o, încearcă să continue dezinformarea, în stilul clasic securist de a arunca vina pe alții, în cazul acesta pe morți, pe Vasile Gheorghe și [Tudor] Postelnicu, fostul său șef din 1985, decedați; și o încearcă cu orice mijloace ce mi se par ridicole - și mi-ar pare rău dacă ar fi crezut de anchetatori – să convingă că nu a fost el cel implicat, nu a făcut parte din scara ierarhică pe care a fost transmis ordinul ca Gh. Ursu să fie asasinat.

Sper ca secția Parchetului Militar să aibă pînă la urmă curajul și profesionalismul de care au dat dovadă pînă acum – ei au adunat toate aceste probe - și să le analizeze efectiv, în mod logic al desfășurării acestor evenimente și să-l implice pe fostul general Iulian Vlad.”

Europa Liberă: Sînt printre cei privilegiați care am putut citi ceea ce ați denumit o „broșură samizdat” - și aș spune că este în fapt o carte de dimensiuni mai reduse, dar extrem densă și stîrnind în cititor cele mai diverse trăiri și emoții. Ea se intitulează „În căutarea libertății – Babu Ursu – după 30 de ani” și se deschide, între altele, cu un citat din Dosarul penal intentat în 1985 tatălui Dvs., în care una din acuzații sună astfel: „A furnizat postului de radio autointitulat „Europa Liberă” două materiale în care a comentat de pe poziții dușmănoase măsurile luate de partid…” Ceva mai departe stă scris că „URSU GHEORGHE EMIL a desfășurat o intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate…” Limbajul de lemn clasic…

Pentru istorie, care au fost pe scurt relațiile tatălui Dvs. cu membri redacției postului Radio Europa Liberă? Pe Virgil Ierunca l-a întîlnit prima oară în 1974, iar apoi în octombrie 1978…

Andrei Ursu: „Știa de el, de Virgil Ierunca încă din anii 1942-46, știam eu însumi de toate contactele, de prietenia pe care le-a purtat-o soților Ierunca și Monica Lovinescu. Mai multe lucruri le-am aflat recent, din dosarul penal; vreau să spun că a fost redescoperit recent de CNSAS, că fusese făcut dispărut în mod suspect, iarăși, de SRI, în anii ’90.

Virgil Ierunca

Virgil Ierunca

A avut o relație, un fel de amiciție cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, i-a frecventat, a scris scrisori, și i-a căutat din nou în 1978 cînd le-a trimis prima scrisoare. Modul în care i-a cunoscut, s-a întîmplat în 1974 prin prieteni comuni, Cella Minar și Camil Baciu, scriitor de science fiction și bun prieten cu tatăl meu din tinerețe, de la Galați. Mai era prieten și cu Gelu Ionescu de la Europa Liberă și cu alții cu care s-a văzut cînd a vizitat și sediul postului de la Munchen, tot în 1978.

Este un subiect important în ancheta penală. Securitatea era obsedată de contactele cu – cum spuneau în limba de lemn „radioul autointitulat Europa Liberă”. Niciodată nu i-ar fi spus pur și simplu Europa Liberă. Trebuiau de fiecare dată să repete la nesfîrșit această sintagmă, „postul de radio autointitulat”. Tatăl meu nu recurgea la așa ceva în declarațiile lui, o numea Europa Liberă, dar [în anchetă] se vede această tensiune permanentă dintre întrebări și răspunsuri.

În aceste pagini de jurnal tatăl meu povestește istoria contactelor sale, prietenia pe care le-a purtat-o, admirația pe care a avut-o pentru emisiuni, gustul lui special pentru „Povestea vorbei”, „Teze și antiteze la Paris” ș.a.m.d. Securiștii l-au întrebat de mai multe ori aceleași întrebări, doar, doar, să obțină ceva în plus și anume că tatăl meu ar fi fost plătit de Europa Liberă pentru colaborarea, respectiv scrisorile trimise. Și de fiecare dată, evident, tata răspundea „nu am avut această relație, pur și simplu [a fost una] amicală și am făcut acele intervenții pentru că așa mi-a dictat conștiința.”

Europa Liberă: Știți ceva mai mult despre vizita din 1978 la Munchen, fiindcă mi se pare un element nou în ce-ați publicat pînă acum?

Andrei Ursu: „Da, din ce mi-am adus aminte în anii ăștia, din poveștile tatei de atunci, erau de față și alți prieteni comuni ai unora din redactorii de atunci de la Europa Liberă, printre care, dacă nu mă înșel, Violeta Andrei sau Silvia Popovici, care am înțeles că era soția unui demnitar din România. Tatăl meu a început să spună efectiv niște bancuri cu Ceaușescu, la care mulți din cei prezenți au avut o reacție [de genul] „Stai puțin că le avem aici pe Silvia Popovici și Violeta Andrei care vor fi obligate să dea niște rapoarte. Deci a fost un moment de oarecare tensiune chiar în acel mediu în care era vorba chiar de oamenii Europei Libere, care vorbeau liber; însă din cauza prezenței asumate a unor informatori și în acea întrunire într-un cadru ceva mai larg și în prezența soției unui demnitar, l-au atenționat pe tatăl meu să aibă grijă ce spune…

Altfel, din păcate, nu mai țin minte toate detaliile fiindcă nu au apărut în acele note din Dosarul penal, ele erau, mai mult ca sigur, în Jurnal; mi-a povestit cu mult umor despre acea întîlnire de la München.”

Europa Liberă: În loc de concluzie: ce (mai) așteptați de la autoritățile române, credeți într-o justiție sinceră și obiectivă din partea unei noi generații de magistrați? Ce intenționați să faceți mai departe prin intermediul Fundației pe care ați creat-o?

Andrei Ursu : „Sincer chiar sper acum într-o finalizare rapidă a acestei anchete, cînd s-au adunat probe indubitabile, volume de mărturii, și cred că [prin] magistrații care au în acest moment în lucru dosarul, ancheta va fi finalizată foarte curînd. Mai mult decît atît, sper să nu se rezume doar la învinovățirea acestor torționari, ofițeri de rang mediu, maiorul Pârvulescu și Hodiș, ci să extindă, așa cum rezultă din dovezile care se află la dosar, vinovăția și asupra factorilor de decizie de atunci, ministrul de interne, șeful Securității.

Vom continua, bineînțeles, să urmărim mersul anchetei și mai departe a procesului, care sperăm să înceapă cît mai curînd. Sperăm să se facă dreptate și în instanțele de judecată care vor urma și, prin Fundație, să contribuim la rezolvarea și a altor cazuri. Există multe dosare; există la secția Parchetelor militare Dosarul crimelor comunismului. Sperăm să meargă mai departe. Cu o represiune sistematică de-a lungul a 40 de ani au fost mii de victime. A continuat și în anii ’80: tatăl meu și alte victime la Brașov, în Valea Jiului, în cazul „Autobuzul”… Prin Fundație vom încerca să ajutăm, în măsura în care putem, rezolvarea tuturor acestor cazuri.

XS
SM
MD
LG