Linkuri accesibilitate

Trăim, o spunem adesea, într-o eră post-utopică, post-ideologică, post-istorică, post-industrială, post-modernă. Nu ne amintim însă că aceste concepte nu s-au născut spontan, că a existat un număr de mari gânditori care le-au clădit pe baza unor profunde studii și a unor remarcabile intuiții. Profesorul Daniel Bell, care s-a stins din viață la 91 de ani, a fost unul dintre giganții științelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocația liberalismului anticomunist în veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gândirea sa a stat sub semnul unei confruntări necontenite cu marxismul și cu avatarurile acestuia în lumea de azi. Cărțile sale rămân repere inconturnabile pentru înțelegerea trecutului, analiza prezentului și anticiparea viitorului. Să amintesc aici clasicul volum, în fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice, The End of Ideology, o carte menită să surprindă extincția eshatologiilor, a teleologiilor și a teologiilor politice în anii '60. Sintagma a făcut o spectaculoasă carieră, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University să se plângă în repetate rânduri de faptul că ar fi fost greșit înțeles, că nu a susținut sub nicio formă dispariția ideologiei în genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absolută a realității.

Era vorba, în viziunea sa, de marile mutații sociale ignorate de marxiști, de transformarea proletariatului industrial investit cândva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, între care, scria Bell, apariția cărților de credit a reprezentat ea însăși o revoluție, a schimbat decisiv mentalități și comportamente. Îmi amintesc că am citit prima oară The End of Ideology când mai eram în România, prin 1975, cartea circula clandestin, fiind menționată de ideologii de serviciu de la „Era Socialistă” doar spre a fi anatemizată. Din momentul în care am început să predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, în primăvara anului 1985, am recomandat constant cărțile lui Daniel Bell. Am scris în acei ani eseuri despre el care s-au transmis la „Europa Liberă".

Când „Partisan Review” a publicat în 1998 un articol al meu despre relațiile dintre ideologiile revoluționare și miturile politice ale modernității, m-am referit și la cartea lui Bell, spunând că marele gânditor s-ar fi înșelat plasând declinul ideologiilor în anii '60 (cartea a apărut chiar în 1960). Argumentul meu era că tocmai atunci, deci în 1968, s-a produs o resurecție a ideologiilor revoluționare (Mai 68 cu exaltarea celor trei M–Marx, Mao, Marcuse, revolta anti-totalitară a studenților de la Universitatea din Varșovia, dar și idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stângă din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studențească din Mexic). În fapt, susțineam (și mă mențin pe această poziție), că epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu mișcările revoluționare din 1989 din Europa de Est și Centrală: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice. În paginile lui „Partisan Review”, am fost onorat să pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergură. La cursurile mele despre radicalism, utopii și mituri politice am utilizat ediția a II-a din The End of Ideology ca lectură obligatorie. Consider că și celelalte lucrări ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gândirii sociale: The Coming of the Post-Industrial Society (1973) și The Cultural Contradictions of Capitalism (1978).

Născut într-o familie de emigranți evrei din Europa de Est, cel care până la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectualilor din New York numit adeseori „The Family” (Mary McCarthy a scris un roman à clef despre această fascinantă și extrem de influentă comunitate spirituală). Cei mai apropiați prieteni ai săi, studenți și ei în anii '30 la City College din New York, au fost Irving Kristol, Irving Howe și Nathan Glazer. Acești patru gânditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau să reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asupra marilor dileme ale Americii din a doua jumătate a veacului al XX-lea. Articolele lor au apărut în reviste intrate în legendă, între care „Partisan Review”, „The New Leader”, „Commentary”, „Encounter”, „The New Republic” și „Dissent”. Irving Howe a rămas până la sfârșitul vieții un socialist democratic, s-a opus războiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington și Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reformă socială diferite de revoluționarismul de tip marxist, leninist, troțkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stângi și ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor în America secolului al XX-lea, realizat în 1998 de Joseph Dorman, se intitulează Arguing the World și îi are ca protagoniști pe Bell, Howe, Glazer și Kristol.

În 1965, Daniel Bell și Irving Kristol au fondat „The Public Interest”, o revistă care avea să influențeze decisiv opțiunile de politici publice ale variilor administrații din anii ce-au urmat. Prin definiție un sceptic în raport cu orice ideologie „tare”, prin formație un socialist democrat, prin vocație un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber și Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologică în mișcarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea să se lase prins în nicio formulă ideologică limitativă, fie ea marxismul ori structuralismul funcționalist. În lumea științelor sociale a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan și de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedră, la Harvard, după 1969). În chip neconvențional, doctoratul primit la Columbia i-a fost oferit pentru The End of Ideology, pentru cărțile sale în genere (ca și Barrington Moore Jr, nu a susținut formal un doctorat).

A fost un adversar al oricărui apriorism înghețat, al speculațiilor oraculare atât de îndrăgite de diverșii radicali. I-a repugnat orice formă de sectarism: politic, ideologic, religios. A susținut valorile democratice în lupta anti-totalitară (în consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Robert Conquest ori, mai aproape de noi, în aceeași direcție, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Fărcășanu, N. Carandino și Petre Pandrea). Când Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell și-a dat demisia de la „The Public Interest”. Nu suporta etichetele, nu se lăsa țintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (deși, chiar în „Partisan Review”, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea să fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit „un neonservator pragmatic”).

Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slăbiciune pentru tradiția anti-despotică a menșevismului (să nu uităm că din acea direcție s-au născut primele cercetări sovietologice). Ca și Leszek Kołakowski (un gânditor pe care l-a prețuit și de a cărui caldă apreciere s-a bucurat el însuși), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică și conservator în cultură”. Când am scris în urmă cu câțiva ani un eseu intitulat „In Praise of Eclecticism”, m-am gândit exact la acești admirabili intelectuali ale căror biografii stau mărturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au făcut parte, alături de cei amintiți mai sus, personalități precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Ghiţă Ionescu, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, Franz Borkenau, François Fejto, Sidney Hook, Adam Ulam, Jacek Kuron, Ferenc Feher, Robert C. Tucker ori Tony Judt). Două din cărțile sale au fost incluse printre cele 100 de lucrări de maximă influență din secolul XX de către „Times Literary Supplement”. Daniel Bell a fost deopotrivă un scholar și un intellectual. A întruchipat strălucit ambele ipostaze, dar cred că secretul viabilității operei sale provine mai cu seamă din curajul de a nu renunța la chemarea sa de intelectual: „The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities”/ „Intelectualul începe cu experiența sa, percepțiile sale individuale asupra lumii, privilegiile și lipsurile sale, și judecă lumea prin aceste afecte".

XS
SM
MD
LG