Linkuri accesibilitate

Ekaterina Iajgunovici, urbanistă în vârstă de 64 de ani. Originară din satul Stîrcea, r. Glodeni, acum locuiește la Chișinău.

Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.

Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.

***

„«De ce acasă vorbim poloneză, dar afară aud altceva?», cu această întrebare am tachinat-o pe mama de când eram mică. Mergând pe străzile satului natal Stîrcea din raionul Glodeni, auzeam cum lui bunicu Ian Iablonski îi spuneau «mazur», adică «polonez din Mazuria». Eram doar o copilă și nu înțelegeam ce înseamnă, dar nu-mi plăcea acest cuvânt. Îmi suna a «позор» care în rusă e «rușine».

Bunicului nu-i păsa, răspundea insultelor cu umor: «Ne ponegresc fiindcă suntem polonezi, fiindcă îi avem pe Jan Matejko, Frederic Chopin, Adam Mickiewicz, iar ei îi au pe Lenin și pe Stalin». De atunci, știam că am pentru cine lupta. Când cineva mă făcea «Mazurkă!», le spuneam două vorbe să mă țină minte, de parcă-i apăram pe Matejko, Chopin și Mickiewicz.

Acești compozitori și scriitori polonezi sunt «rudele» mele care se odihnesc în Tărâmul Florilor, cum e numită Polonia în cântecul «Polski Kwiat» pe care mama mi-l cânta în copilărie. În imaginația mea, era tărâmul cu pansele și brândușe unde visam să ajung, însă de care mă apropia doar abecedarul polonez din care învățam să citesc.

Familia Iablonski a trăit în apropierea Cracoviei – Krakowskie Przedmieście. În Stîrcea, bunicul Ian a ajuns în 1914. În perioada Primului Război Mondial, era înrolat în armata nemțească, când a fost capturat de ruși și dus ca prizonier într-un lagăr de sub Râșcani.

Krakowskie Przedmieście 124, 97-300 Piotrków Trybunalski, Poland
Krakowskie Przedmieście 124, 97-300 Piotrków Trybunalski, Poland

În timp ce bunicul Iablonski încerca să supraviețuiască în lagăr, bunica Petrunelea, cea mai râvnită pani (l. pol. – domnișoară) din sat, se pregătea de căsătorie cu neamțul Schneider din Glodeni. Înainte de nuntă, tatăl ei, Leon Suprovici, a mers direct la neamț și l-a convins să renunțe la căsătorie. Polonezilor le era frică de străini în familie. Încercau să-și căsătorească fiicele și fiii cu «cineva de-al lor».

Chiar înainte de ziua nunții, neamțul a venit la Petrunelea și i-a spus că nu mai vrea să-și lege soarta de dânsa. Bunica a rămas cu gura căscată: «Cum așa? Totul e pregătit, porcii sunt tăiați… Trebuie să fie nuntă!». În iarna anului 1919, Leon Suprovici s-a dus în lagărul din Râșcani, unde a cumpărat un polonez de la jandarmi.

Mirele cumpărat era Ian Iablonski – viitorul meu bunic. I-au salvat viața. Ar fi murit în lagăr: era frig, foamete, îl «mâncau» păduchii. Bunicul n-a stat mult pe gânduri și a acceptat să se căsătorească cu Petrunelea. Chiar dacă în Polonia avea un conac, doi fii și o soție tânără la care spera să se întoarcă.

Bunicul Iablonski era sigur că totul este o farsă care se va termina repede. Din păcate, n-avea dreptul să fie în Basarabia. Risca să fi deportat în orice moment dacă cineva i-ar fi aflat istoria. Din acest motiv, bunicul Ian spunea că a scăpat dintr-un lagăr ca să ajungă în altul: «Bunica ta e principalul feldfebel* al vieții mele!».

Pe vreme de război s-au legat multe căsnicii în care soțul și soția se vedeau pentru prima dată la altar. Dragostea nu era importantă. Însă era imposibil să nu te îndrăgești de bunicu. Chipeș, cu mustețe stufoase și ochi blânzi – sigur că era mai bun decât acel Schneider! Bunica a avut mare noroc să-l aibă ca soț. Bunicul era însă convins că viața a fost nedreaptă cu el.

Petrunelea Iablonskaia era extrem de autoritară, ținea tot satul în mâini. Era severă chiar și cu cei dragi. Bunelul spunea despre dânsa: «Chiar dacă se îneacă, tot împotriva curentului va pluti». Unica lui armă era umorul.

În anii `70, pe când eram la studii în Chișinău, am venit odată în vizită acasă. Bunicul spune: «Katea pleacă la Chișinău curând, trebuie să-i strângem ceva pentru drum». Bunica pune într-o băsmăluță niște făină, ouă. Bunelul își pune mâinile-n cap: «Ce-i cu tine! O domnișoară să meargă la oraș cu ouă?!». «Păi, ce trebuie să-i dau?», îl întreabă bunica. «Bani, desigur!», îi răspunde. Bunica începe să caute prin toate buzunarele și găsește zece ruble. «Foarte bine», spune bunelul, «acum poți să-i dai și ouăle». Bunica s-a aprins: «Păi, cum așa, ai uitat ce mi-ai zis?!». «Cu zece ruble va lua un taxi», i-o întoarce bunelul.

Nici bunica Petrunelea nu se lăsa așa ușor, îl pedepsea cum știa mai bine. Bunelul iubea cartofii la nebunie, dar bunica nu-i făcea mâncare din cartofi. Când veneam, bunelul mi se plângea: «Umblu înfometat de o săptămână. Face numai fasole!».

Bunicul Ian îmi spunea că în adâncul sufletului toți oamenii sunt buni, indiferent de «fața» pe care ți-o arătă. În cel de-al Doilea Război Mondial, viața tatălui meu a fost salvată de un ofițer rus Șapovalov care l-a îngrijit. După aceea a fost împușcat. Ofițerul și-a riscat viața numai ca să-l ajute pe aproapele său. Dacă am fi mai buni unul cu altul, credeți că am fi trăit așa cum trăim acum?

*Feldfebel (l. germană) – titlu militar în armata germană și rusă, până în anul 1917

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG