Linkuri accesibilitate

Valul inițial de entuziasm și, apoi, deruta nervoasă provocată de apariția a sute de mii de refugiați repetă o lecție veche. Evident, o lecție nesocotită. Criza refugiaților reia o criză umană de înțelegere. Căci, și de astă dată, iluziile și speranțele au luat-o înaintea realității. Un optimism uneori naiv și cel mai adesea de o ignoranță trufașă a stabilit, din nou, că e singura măsură a lumii. Asta, mai ales în Germania unde credința în puterea de a îndrepta lumea e o obligație dictată de un trecut complicat, tragic și nedepășit.

Cert e că Germania și, alături de ea, nucleul vestic al Uniunii Europene au pornit de la premiza că istoria s-a subțiat sau va ceda în fața prinicpiilor înalte. Solidaritatea și compasiunea sînt, dealtfel, invocate cu o frecvență mecanică în intervențiile și explicațiile publice ale liderilor europeni. Europa a presupus din nou, convinsă că are dreptul moral la asemenea pretenții, că lumea s-a schimbat sau se va schimba, îmbunată de standardul etic al Occidentului contemporan. O anume ideologie a toleranței îndîrjite a devenit doctrină de stat și dogmă publică. În aceste condiții, așteptarea era ca marea migrație a refugiaților să confirme, pur și simplu, valoarea etică a Occidentului. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană a decis că își poate comanda propriul triumf istoric.

Ipoteza periculoasă după care mersul lumii s-a schimbat doar pentru că Occidentul e fidel unui număr de idealuri a început iar să dicteze decizii politice. La început, totul părea să confirme scenariul de lucru european. Așa au venit declarațiile necugetate ale Cancelarului german și așa au apărut miile de binevoitori în fața gărilor în care debarcau refugiați. După cîteva săptămîni, adevărul istoric și uman a început să-și arate fața și să-și recucerească dreptul la întîietate. Refugiații au devenit un diluviu uman necontrolabil. Conflictele interne între diverse feluri, etnii și triburi de refugiați au izbucnit fără opreliști. Orașele prospere ale Germaniei au aflat că nu sînt infinit de prospere. Omul de rînd a înțeles că nu poate suporta orice și oricît. Multă lume a început să își dea seama că așezarea unor mase uriașe de străini veniți cu altă cultură, cu altă religie și alte țeluri va da peste cap și va înlocui felul de viață al gazdelor. Vecinii au început să se certe, fie că e vorba de orașe sau țări, din vest și din est. Nervozitatea s-a întors rapid împotriva politicienilor care au dovedit că se pot întruni pentru a nu reuși nimic. La rîndul lor politicienii au aflat că Uniunea Europeană nu e exact ce și-au închipuit. Mulți au aflat, de pildă, că fractura Est-Vest n-a fost acoperită și vindecată de legislație și fonduri europene. Mai dureros a fost momentul în care liderii politici au aflat că Uniune Europeană are o existență limitată. Așa de pildă, s-a lămurit că Uniunea Europeană nu are granițe clare și solide, în ciuda a ce au stabilit pe hîrtie Tratatele europene. Pe măsură ce criza se adîncește, e tot mai clar că acea parte a Uniunii Euroene construită pe baza unor supoziții și decizii fără acoperire reală există doar atît timp cît nu e deranjată de realitatea înconjurătoare și dispare de îndată ce e pusă la încercare. Nu poți hotărî că statele membre UE sînt solidare peste propriile interese, tradiții și culturi. Și nu poți decide că un stat sau altul trebuie să facă față unei probleme în care nu e parte.

Ca întotdeauna, lucrurile merg bine atîta vreme cît e vorba de cîștigat ceva și mai rău sau deloc atunci cînd e vorba de obligații. Dar asta nu e o noutate ci o trăsătură istorică a colectivităților și a politicii. Cine nesocotește aceste date fixe se va lovi uimit de realitate. Am mai văzut asemenea episoade într-o istorie europeană în care utopia a eșuat tragic. Cine intră în jocul de-a saltul peste istorie nu poate și nu va putea ieși vreodată învingător. Marea problemă a crizei în care ne aflăm e că europenii sînt prizonierii propriilor exigențe. Nimeni nu sparge consensul și nimeni nu poate reveni la adevărurile simple. Un soi de autocenzură generată de zeci de ani de investiție în noua ideologie interzice orice remarcă privitoare la realitatea neplăcută și contradictorie a istoriei și a marilor grupuri umane. În mod aparent paradoxal, criza găsește aliați în cei ce crede că o pot rezolva. Cu fiecare zi și cu fiecare nouă încercare, liderii politici se adîncesc în noi declarații de bunăcredință și, cu asta, lucrează la desăvărșirea crizei. Mesajul e mereu același: am dat greș? soluția e să continuăm cu aceleași metode!

Dacă se poate spune ceva cît de cît clar, atunci e de spus că această criză nu are sfîrșit în lumea cu care ne-am obișnuit. Capătul ei se găsește într-o lume diferită pe care nu o cunoaștem și pentru care nimeni nu e pregătit.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG