Între 22 - 31 octombrie, 2015 la București are loc Festivalul Național de Teatru. Directorul festivalului, ajuns la a 25-a ediție, este criticul de teatru Marina Constantinescu. Ediția din acest an aduce și o premieră: cu ajutorul Institutului Cultural Român, mai multe spectacole vor fi transmise în direct la Chișinău, Viena și Londra. Regizorul Lucian Giurchescu de la București și Diana Răileanu de la Chișinău cu impresii de la festival și amintiri de la alte festivaluri de gen. Vă propunem azi un nou articol semnat de Lucian Giurchescu.
Nu spun nimic nou afirmând că - din păcate - este aproape imposibil ca la un FESTIVAL să poți vedea tot ce e mai bun, ocolind eventualele eșecuri.
De fapt ele nici nu pot – în principiu - exista. Selecționerul sau selecționerii aleg „spuma” și doar subiectivismul, firesc, al fiecăruia dintre noi, poate face deosebiri, poate întocmi „clasamente”, poate „da note”.
Ca un întâmplător martor al festivalului din acest an, al celui de-a 25-lea FESTIVAL național, anumite comparații - tot întâmplătoare, vă asigur! - m-au pus, din nou, pe gânduri.
Oare de ce, mi-am spus eu, două spectacole ale aceluiași ansamblu, care amândouă se reclamă de la „contemporan”, „teatral”, „special”... etc. etc. pot să aibă asupra spectatorului, adică a mea, de fapt, un...să-i zicem... ecou...atât de diferit.
Răspunsul mi-a venit destul de repede și m-a surprins prin normalitatea lui. E vorba de raportul formă-conținut, un raport ce ni se pare aproape desuet, conservator, depășit. Și poate tocmai din cauza asta atât de adevărat.
Textul, chiar când e vorba de absurdul, clasic azi, al unui Jarry, al diverșilor epigoni ionescieni sau al unor super-moderni americani, dă totuși tonul.
El obligă la găsirea acelor forme, foarte noi sau foarte vechi, care să nu contrazică verbul. Ci să pară parte integrală a aceleiași forme de exprimare.
La fel, și revuistica fenomenului de înstrăinare a textelor cu pretenții ideologico-politice, a epicului devenit dramatic, a gestului ce înlocuiește adjectivul etc. etc., se supunea acelorași reguli.
„Reguli?”, ar putea întreba în replică un contestatar de moment, care crede că regula e egală cu un nou decalog și nu cu o subtilă înțelegere a sensurilor....
Desigur, afirmația mea e și ea discutabilă și – în tot cazul - se cere argumentată mult mai nuanțat.
Dar cum eu nu pretind a fi un teoretician de vază, mi-am permis să o amintesc pentru că asta m-a făcut ca două spectacole, ale aceluiași teatru, cu vădita lor pretenție inovatoare, să mă impresioneze atât de diferit.
Veți spune poate că boșorogul ăsta vrea să pară deștept și face filozofia chibritului.
Poate. Doar că pentru a aprinde focul mai e nevoie, câteodată, și de un chibrit.
