Linkuri accesibilitate

De când România exersează politica de coabitare, în care președintele și guvernul se află în opoziție, politica externă este fie un câmp de luptă între cele două forțe, fie un teren viran.

Președintele Klaus Iohannis și premierul Victor Ponta s-au întâlnit azi pentru a face pace după încă un episod divergent legat de cine face politica externă a României. Premierul l-a acuzat pe șeful statului că nu vorbește despre ceea ce face la Bruxelles, că tace ca „surda în horă” și că cineva, adică el, Victor Ponta, trebuie să „lămurească” populația țării și pe „cetățeanul Klaus” „care e situația cu refugiații”. În același timp președintele l-a acuzat pe șeful guvernului de la București că a fost la Sofia la întâlnirea cu premierii bulgar și sârb fără să se consulte cu Palatul Cotroceni și că acesta ar fi fost un mod „interesant” de petrecere a week-endului pentru Ponta, deși era vorba despre o întrevedere anunțată cu mult timp în urmă.

Războiul dintre palate este artificial, chiar dacă el se trage din perioada în care Victor Ponta voia să-i ia locul lui Traian Băsescu la întâlnirile dintre șefii de stat și de guvern de la Bruxelles. Atunci premierul român a forțat chiar o decizie a Curții Constituționale în acest sens, luată în iunie 2012 și care a hotărât că președintele este cel care reprezintă România la Consiliul European. Totuși în Constituţie lucrurile sunt ambigue. Pe de o parte Legea fundamentală prevede (la Art. 102) că „Guvernul, potrivit programului său acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării” şi pe de altă parte (la Art. 91) se precizează că preşedintele încheie tratate internaţionale, aprobă sau recheamă ambasadorii și acreditează diplomații altor state la București.

Textul Constituției sugerează că politica externă ar trebui pusă în practică împreună de guvern și de președinție, acest text a fost, de pildă, adaptat din mers de Traian Băsescu, fostul președinte român, care a era mult mai activ în acest domeniu. Spre deosebire de el, Klaus Iohannis nu pare să aibă nici un fel de viziune, altminteri, cum s-ar putea explica absența lui de la Congresul Partidului Popular European, care tocmai a avut loc la Madrid și unde i se rezervase spațiul pentru discurs imediat după cancelara germană, Angela Merkel. Absența lui Iohannis, considerat liderul informal al dreptei românești, la întâlnirea celor mai importanți politicieni europeni ai momentului arată nu doar dezinteresul său față de politica externă, ci și ratarea în acest fel a unor oportunități de repoziționare a României.

Iohannis fie nu vrea să se implice in politica externă, fie nu este interesat. Fie consilierii lui nu au reușit să-l convingă că de felul în care reușește să impună poziția României într-un anumit context ar putea depinde viitorul țării.

Președintele Iohannis s-a enervat după ce premierul Ponta a discutat la Sofia cu omologii lui bulgar și sârb despre posibilitatea închiderii graniţelor în fața valului de refugiați după modelul ungar, care tinde să fie urmat de sloveni, croați și austrieci. Victor Ponta nu mai are acces în capitalele vestice după ce a devenit inculpat într-un dosar de corupție, iar Klaus Iohannis i-a atras atenția că a devenit „foarte belicos” în ultima vreme, crezând că „oamenii uită că este judecat penal pentru evaziune și fals în înscrisuri”.

În același timp, după întâlnirea de împăcare cu președintele, premierul a scris pe Twitter concluzia „deschidere totală pentru dialog, respect reciproc și colaborare Guvern-Președinție pentru bunul mers al României”. Această efuziune a lui Victor Ponta este, însă, mai degrabă un armistițiu de moment decât o declarație de amiciție. Mai cu seamă că politica externă tinde tot mai mult să fie goală de conținut.

XS
SM
MD
LG