Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Nu are România suficiente bulevarde pentru câte coloane oficiale o străpung! Din când în când, pradă sindromului Tourette, Bucureştiul îngheaţă, străfulgerat de lumina girofarurilor. Îngheaţă aşa, cu măruntaiele marilor bulevarde scoase la vedere de eternele şantiere, cu locuitorii săi cenuşii, cocoşaţi de griji şi preocupaţi să se ferească din calea limuzinelor cu geamuri fumurii. Ţipătul sirenelor, fluieratul isteric al poliţiştilor, paralizia marilor bulevarde - toate dezgroapă spaimele din subconştientul metropolei, până mai ieri victimă a unei grandomanii asemănătoare. Megafoanele poliţiei cu comenzile lor robotice readuc la viaţă monştri comunişti dintr-o zonă a memoriei plină de tabuuri şi anomalii. Sau poate că i-am îngropat la repezeală, de vii. Dacă înainte vreme doar Ceauşescu era cel mai plimbat fiu al neamului, astăzi cultul personalităţii le-a fost distribuit, în funcţie de algoritm, tuturor demnitarilor cu girofar în frunte: preşedinte, premier, aghiotanţii acestora... Pentru ei, oraşul nu are somn. Dimineaţa devreme sau noaptea târziu, oamenii obişnuiţi sunt ameţiţi de cântecul sirenelor. Că se retrag la vilele din zonele rezidenţiale sau merg să consume fondurile de protocol cu garnitură de foie gras, demnitarii se desfată în cântec de claxoane, ca pe vremuri boierii care nu puteau bate târgul decât însoţiţi de lăutari. Să ştie oamenii că banii lor sunt cheltuiţi cu sensibilitate artistică.

Poliţistul care a murit în timp ce deschidea drumul ministrului Oprea este o ofrandă colaterală a cultului personalităţii în formele sale postmoderne. Zice-se că în războiul generalului cu propria sa voinţă de putere, subalternii săi au fost nu odată scuturi umane. Ca orice nou venit, generalul Oprea e unul dintre cei mai hămesiţi comeseni. Vrea glorie şi respect pentru uniforma lui militară furată prin linguşeli şi slugărnicie de la militarii adevăraţi. Singurul război pe care l-a purtat este cu kilogramele care i s-au adunat sub fălci, dar şi pe acela l-a pierdut. Vrea prestigiu de pe urma titlului doctoral obţinut prin furt şi fals, vrea să fie făcător de regi şi creator de istorie, sfânt patron peste un partid fără altă doctrină decât foamea şi fără altă constantă ideologică decât spinările încovoiate ale membrilor. Probabil că nu a existat cuplu mai compatibil în istoria mariajelor politice decât cel pe care-l face cu Victor Ponta sau cu Liviu Dragnea, şi ei mari amatori de unanimitate. Generalul Oprea le-a promis amor etern cel puţin un an, până la alegerile următoare.

Cu aerul posac de Napoleon de Dâmboviţa, viitorul mareşal Oprea are tragismul unei caricaturi, poate de aceea şi-a adus în anturaj nişte comici trişti care pluteau cu burta în sus prin bazinul electoral. Felul în care a răzbit, în ciuda văditelor handicapuri etice sau profesionale, îl califică printre impostorii neamului, însă nu acest titlu i-l cântă pe la congres diverşii săi sicofanţi, ci pe acela de salvator al naţiei. Toţi care au de-a face cu el, siliţi de împrejurări sau de amorul artei, trebuie spălaţi cu leşie, să le iasă slinul. A fost unul dintre cei care au dat o lovitură hotărâtoare ideii de alegeri libere întemeind un partid din refuzaţi şi dezertori, încurajând şi premiind traseismul politic. La altarul dedicat lui se slujeşte mereu şi se lasă bucuros tămâiat în partid deşi cei care-l firitisesc se ard frecvent cu cădelniţa.

Totuşi, anunţul că, la alegerile viitoare, va merge tot în lesa fraţilor săi de sânge din PSD arată că fumul care se ridică din torţele festive nu e atât de ameţitor pe cât ne-am putea imagina şi că generalul este suficient de treaz să nu se vadă învingător de unul singur. Dar şi că speră să vampirizeze în continuare pepiniera de cadre a tovarăşilor de drum, dinozaurii lui Ion Iliescu. Are câteva atuuri: este ascultător şi rezistă la şocuri, aşadar nu clachează dacă e pălmuit în public, cum a făcut-o Victor Ponta pe când şeful UNPR era premier interimar. Şi, cel mai important lucru, are dosar beton. Dacă îl ţin placheurile, viitorul său e asigurat. Mai ales că a înfiripat un fel de amor platonic şi cu noul şerif PSD, Liviu Dragnea.

Acesta a aplicat pe fraţii săi de seceră şi ciocan ideile ciuce nord-coreene, alegându-se cu o majoritate zdrobitoare în fruntea partidului, la un congres unde i-a ţinut pe bară din neglijenţă sau dintr-o neatenţie bine studiată pe Victor Ponta, Adrian Năstase şi Ion Iliescu, pe care nu-l mai vrea la fereastra partidului. Ridicat pe caii cei mari, Liviu Dragnea a întinat valorile comunismului, repudiind printr-un moment de reculegere în memoria victimelor totalitarismului şaptezeci de ani de naţionalism-comunism de la tribuna congresului. Crede că a spălat cu căinţa aceasta de operetă sutele de mii de victime ale dictaturii. Sau că a spălat creierele votanţilor de mizeria conflictelor civile de pe vremea lui Iliescu.

Alături de Adrian Năstase, noul şef PSD este unul dintre cei care cred că trecutul nu mai este relevant şi trebuie lăsat în grija geologiei. Beneficiar şi practicant zelos al activismului învăţat la cursurile de propagandă, Liviu Dragnea a ajuns pe val susţinut de Ion Iliescu care ţipă acum, pentru că îl mănâncă de viu revoluţia sa permanentă. Pentru moştenitorii unui partid ateu care-şi făcuse un titlu de glorie din demolarea bisericilor, imensa cruce de fier forjat înfiptă în plină zonă liberă de comunism se asortează cu acest paricid festiv care sacrifică de ochii lumii păcatele originare ale partidului şi pe tătucii lor. O apostazie amintind de conversiunea peste noapte a Partidului Democrat, trecut acum zece ani de la stânga la dreapta, ca să prindă pupilii lui Băsescu vântul la pupa şi locuri în cel mai puternic partid european.

Ion Iliescu nu are o bătrâneţe liniştită. Nici n-o merită. Probabil că abia-l mai ţin stenturile văzându-l pe Liviu Dragnea cum subminează sistemul din interior. Preşedintele de onoare al partidului nu mai are voie acum să-şi dea cu presupusa pe la adunările biroului executiv şi suferă ca sirena lui Vasile Roaită văzând că partidul îşi repudiază originile sănătoase. Are şi alte motive de frământări revoluţionare: procesul Mineriadei din iunie 1990 în care a fost inculpat cu un sfert de secol întârziere este doar o repetiţie generală a celorlalte dosare, dintre care cel mai stufos şi incriminant pare cel al Revoluţiei din 1989. Unii spun că e o glumă proastă după ce dosarele şi probele au fost mototolite după cum a bătut vântul pe scena politicii. Ar fi doar o piruetă a procuraturii ca să demonstreze că nu a îmbătat-o sângele coclit al politicienilor şi că o preocupă şi marile dosare uitate prin arhive, mai ales că astfel rupe uscături pe alese din pepiniera politicii româneşti.

Reacţia societăţii româneşti la auzul ştirii că, în fine, Ion Iliescu e chemat alături de Petre Roman, Gelu Voican şi Virgil Măgureanu să dea socoteală pentru barbariile din acea perioadă demonstrează că rănile de-atunci s-au vindecat prost sau deloc. Pielea societăţii e plină de răni, uneori suprapuse altora mai profunde, cum ar fi cele produse de comunism, şi niciun judecător nu s-a obosit să citească acest palimpsest obrintit, poate şi pentru că mulţi jurişti au făcut dubioasa şcoală comunistă de drept şi aşteptarea ca ei să fie drepţi, cinstiţi, morali în soluţiile lor este, în cel mai bun caz, naivă. Pe de altă parte, este tot mai vizibilă graniţa sufletească dintre cei schilodiţi de fricile comuniste şi cei care au început de tineri noul mileniu şi sunt convinşi că sunt imuni la aceste traumatisme care fie nu-i privesc, fie au fost produse de nepăsarea sau laşitatea părinţilor. Istoria recentă (pe ispăşirea căreia mulţi au considerat că se pot construi templele unei noi etici) este irelevantă pentru viitorii votanţi. De asemenea, bolboroselile de la tribune, declamaţiile patriotarde, şovinismul criptic, fundamentalismele pe care mizează ideologiile pierd terenul sau sunt nedescifrabile pentru o generaţie ai cărei eroi salvează lumea în jocurile de pe calculator sau blockbustere.

Indiferent cu ce spaime-şi mobilează discursurile mai marii zilei, temerile oamenilor obişnuiţi sunt mereu aceleaşi. Şi adversarii. Politicile păgubitoare, prostiile făcute sau spuse de politicieni, marile nedreptăţi sociale şi corupţia - acestea sunt coloanele oficiale din calea cărora sar oamenii să se salveze. Din calea corupţiei instituţionalizate. Întreţinuţii politicii nici nu mai folosesc girofarul sau sirenele, să intre în plin, că e distractiv şi se fac iubiţi de frică. Discursul politic şi-a pierdut magia, probabil pentru că e tot mai des asociat cu abuzurile, incompetenţa, birocraţia, nepotismul. Tinerii, mulţi şcoliţi degeaba într-o ţară în care numai demnitarii şi clienţii lor binemerită, nu mai pot fi ameţiţi cu aburii propagandei. Ei văd că viitorul lor a fost confiscat de politruci, că meritocraţia are o singură dimensiune, a celor puternici care-i tâlhăresc la drumul mare de dividendele educaţiei şi strădaniilor de peste ani. Aceşti tineri sunt cei care, la manifestaţiile de mai an, puneau egalul între toate partidele politice, o constantă fundamentală a crizei politice: nu contează ce alegem şi nici cum, pe listă sau nominal, electronic sau prin corespondenţă câtă vreme alegem din aceleaşi tomberoane politice. Aerul politicii trebuie primenit, mai ales că a intrat în vigoare noua lege a partidelor. Însă multe dintre grupusculele înregistrate la tribunal sunt fie rodul crizei de medicamente care a afectat organizaţiile de daci liberi sau pe vegetarienii antiglobalizare, fie aspiratoare de membri pentru partidele mai mari, fie partide locale, care lasă interesul naţional pe mâinile generalului Oprea.

XS
SM
MD
LG