Linkuri accesibilitate

Svetlana Alexievici

Svetlana Alexievici

Decernarea Premiului Nobel pentru literatură a provocat o mare surpriză. Mai întîi, pentru că Svetlana Aleksievici nu e o scriitoare prea cunoscută și, la drept vorbind, nici măcar o romancieră sau o prozatoare în toată regula. În al doilea rînd, premiul a fost acordat contracurentului, într-un moment în care e la modă să premiezi autori cît mai exotici și teme cît mai ne-europene.

Lucrurile devin foarte interesante pentru oricine deschide una din (nu foarte multele) cărți ale scriitoarei din Belarus. Svetlana Aleksievici e, de fapt, jurnalistă. Un anume gen de jurnalistă care scrie reportaje narative cu mîna unui prozator și cu sentimentele unui romancier. În cărțile ei, personajele sînt sută la sută reale, vorbesc despre evenimente istorice recente și n-au nevoie de intervențiile unui autor păzitor al etichetei sau al cadrului. Aleksievici nu face altceva decît să organizeze cursul unui val de emoții, mărturisiri și opinii pe care personajele le pun în carte la capătul unor lungi perioade de traumă, suferință și regret. În aparență lumea cărților ei e mică și închisă. Totul se învîrte în jurul istoriei sovietice și ruse a ultimilor. Însă Aleksievici știe să caute rădăcinile tragice ale experienței umane așa cum a fost ea trăită de zeci și zeci de milioane de supuși ai autorității sovietice și ruse. Asta face din proza ei o investigație profundă și universală. Aleksievici nu caută polemica politică și merge mai în adînc, acolo unde zac necercetate și neînțelese resorturile umane ale supunerii, suferinței și preschimbării sufletești. Pe parcursul acestor sonadaje susținute prin viu grai de pacienți, politica apare și dispare mereu, depășită de grandoarea monstruoasă a vieții curmate sau stîlcite de violența și ideologia de stat. Catastrofele curg: suferința frontului în al Doilea Război Mondial, oroarea nucleară de la Cernobîl, războiul din Afganistan, nostalgia neputincioasă sau redescoperită pentru stalinism. Cu toate astea, Aleksievici refuză, manualul și cartea de istorie. Întrebările ei merg fără oprire spre trăiri, spre impresia personală, spre momentele mari ale vieții, spre familie și treburile casei. Asta transformă marile catastrofe politice ale istoriei în catastrofe umane. Așa primește istoria datelor, liderilor și actelor istorice, o adîncime umană nemăsurată. Așa devine istoria o reprezentare în spațiu. Refuzul didacticismului nu e singura formă de apărare reușită în cărțile Svetlanei Aleksievici. Cealaltă formă de apărare a onestității artistice e refuzul memorialismului. Aleksievici evită să transforme sondajul sufeletesc într-una din uneltele colecțiilor pasive de amintiri. Aici e de găsit marele act de inteligență al prozatoarei. Aleksievici a înțeles că experiența istoria nu e locală și temporară. Cu alte cuvinte, Aleksievici nu face operă de culegător de anecdote tragice pentru Muzeul Celor Ce Au Fost Cîndva. Nu. Aleksievici încearcă să afle cum anume se întîmplă că tot ce a fost cîndva e viu și dominant în cele ce tocmai sînt sub ochii noștri. Care sînt, adică, mecanismele care fac din istorie istorie? Cum de istoria are continuitate de o parte și de alta a binelui? De ce istoria nu e totuna cu accidentele ei și de ce a înțelege istoria înseamnă tocmai a-i înțelege capacitatea de neschimbare și conservare?

XS
SM
MD
LG