Linkuri accesibilitate

„Soarta victimelor staliniste în Moldova după 1953: Amnistia, iertarea și lungul drum al reabilitării”


O contribuție moldoveană la un volum de studii de istorie contemporană recent apărut în Marea Britanie.

De-stalinizarea Europei de Răsărit. Reabilitarea Victimelor lui Stalin după 1953” este titlul unui recent apărut volum de studii – ce interesează din plin și cultura istorică a moldovenilor – sub redacția lui Kevin McDermot și Matthew Stibbe. Volumul a apărut la o editură britanică de prestigiu în lumea academică internațională, Palmgrave Macmillan, și include 13 studii, între care două ce încadrează tema și cititorul: „Destalinizarea Europei de Răsărit: Dilemele reabilitării”, semnat de editorii amintiți, și cel final, „După: Reabilitările staliniste într-o perspectivă pan-europeană”, de Miriam Dobson.

Celelate 11 articole sînt studii de caz, ce privesc „reabilitările” într-un cadru mai mult sau mai puțin de „destalinizare”, în Uniunea Sovietică, Ungaria, Polonia, Germania de est, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Ucraina, Moldova, Letonia și Belarus. Cum precizează editorii, volumul reunește comunicările științifice prezentate în cadrul unei sesiuni internaționale organizată la Universitatea britanică Sheffield Hallam în iulie 2011.

Întrebările sînt numeroase despre măsura în care au avut loc reabilitări reale ale victimelor stalinismului, dincolo de stricta lor eliberare din Gulag sau închisori, iar editorii le trec în revistă în capitolul general introductiv. Ei semnalează diversele fenomene ce au diferențiat atitudinea conducerilor comuniste față de victime în țările estice. Așa-numitul dezgheț post-stalinist, scriu ei, a condus la scăderea vertiginoasă a numărului deținuților Gulagului sovietic, numai în urma primei amnistii, din martie 1953, de la în jur de două milioane jumătate, la un milion trei sute de mii. Dar, în anii 1960, în Gulag se mai afla peste o jumătate de milion de deținuți. „Cehoslovacii, românii și est-germanii – notează autorii capitolului introductiv – au continuat să însceneze procese politice, chiar dacă mai curînd in camera, decît ca evenimente publice, în 1954 și 1955.”

Tot ei observă că: „În mod ironic, dar semnificativ, singurul stat care a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei din 1968 – România – a fost și cel care a făcut cel mai puțin pe planul restaurării justiției pentru victimele locale ale terorii”. Studiul lui Călin Goina, notează ei, „demonstrează că… ruperea oficială a țării de stalinism a fost mai mult sau mai puțin restrînsă la anii 1968-1969, cînd indivizi aleși fost reabilitați în mod public pentru a sluji noua direcție naționalistă adoptată de dictatorul rătăcit Nicolae Ceaușescu.”

Kevin McDermott și Matthew Stibbe aduc în discuție și Rusia actuală a lui Vladimir Putin, unde „există în continuare gesturi, fapte frecvente și tulburătoare, reamintind că trecutul stalinist nu a fost complet depășit, atît în sens politic, cît și juridic – chiar dacă stalinismul, asemenea nazismului, este parte acum a dezbaterii globale despre moștenirea violentă a secolului XX și modalitatea cea mai bună de face dreptate victimelor terorii de stat.”

Între ele este citat „naționalismul anti-ucrainean al Rusiei Mari și propaganda care îi descrie pe etnicii ruși ca „victime” și care a alimentat o reapreciere cu valențe pozitive a Pactului între naziști și sovietici din 1939 și o tăcere despre ororile ce au urmat, impuse de Stalin în Polonia de est, Basarabia, Nordul Bucovinei și în statele baltice, incluzînd execuții și deportări în masă. Pînă astăzi, recunoașterea, reabilitarea oficială și restituirile sînt astfel departe de a le fi acordate victimelor terorii staliniste.”

În acest cadru se înscriu cercetările și considerațiile profesorului Igor Cașu de la Chișinău, grupate sub titlul: „Soarta victimelor staliniste în Moldova după 1953: Amnistia, iertarea și lungul drum al reabilitării” (pp. 186-203). Istoricul descrie etapele lentului proces de reabilitare post-stalinist, observînd că din „cele aproximativ 30 de mii de persoane condamnate de instituțiile juridice și non-juridice din RSS Moldova (și AMSSR în perioada interbelică) două-treimi (21 de mii) au fost reabilitate abia în ultimii ani de existență ai URSS sau imediat după aceea, în perioada 1989-1992.”

În discuție sînt aduse și cele aproximativ 60 de mii de persoane deportate de sovietici în cele trei etape cunoscute, în 1941, 1949 și 1951. Eliberarea lor s-a făcut cu încetul, pe categorii de persoane, începînd cu deținuții de drept comun, copiii orfani, trecînd prin așa-numiții „dușmani de clasă”, și pînă la categoria celor condamnați pentru colaboraționism în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Circa zece mii de persoane din această ultimă categorie au fost eliberate treptat în urma unui decret din septembrie 1955.

Au fost reabilitări în sensul complex al cuvîntului în Moldova? Răspunsul profesorului Cașu este nuanțat: numai o mică minoritate – circa 1500 de persoane și-au reclamat, de exemplu, proprietățile țărănești. Permisiunea de revenire în Moldova a celor peste 15 mii de familii deportate a fost acordată cu reticență și întîrziere, însoțită de un fenomen de reîntoarcere ilegală, legitimată post factum de regimul sovietic. Marea masă a celor reveniți din Gulag nu s-a întors la casele lor, stabilindu-se fie în localități învecinate, fie în orașe, cu un statut semi-legal.

Igor Cașu conchide pe bună dreptate că reabilitările au fost selective și incomplete, dar că în anumite privințe au jucat un rol pozitiv, ca în cazul eliberării din Gulag în anii 1950 a reprezentanților generației interbelice de intelectuali basarabeni și a unei relative renașteri culturale, ce a inclus republicarea unor clasici ai literaturii române.

*De-stalinising Eastern Europe. The Rehabilitation of Stalins's Victims after 1953. Edited by Kevin McDermott and Matthew Stibbe. Palgrave McMillan, 2015, XIV + 262 pp.

XS
SM
MD
LG