Linkuri accesibilitate

Acordarea Premiului Nobel-2015 pentru Literatură scriitoarei de limbă rusă din Belarus Svetlana Aleksievici (n. 1948) nu este chiar o surpriză, cum a lăsat să se înţeleagă criticul Ion Bogdan Lefter într-un interviu la RFI – de ceva timp, autoarea Ultimilor martori este în cărţi la bursa pariurilor (Premiul Herder-1999; Premiul Erich-Maria Remarque-2001; Premiul Ryszard Kapuscinski-2011; Premiul Păcii al Librarilor germani-2013; Premiul Médicis-2013), iar faptul că în primăvara aceasta s-au împlinit 70 de ani de la victoria aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial trebuie că a jucat şi el un rol (la fel cum, în 2009, la două decenii de la căderea zidului berlinez, prestigioasa distincţie mergea către scriitoarea germană originară din România Herta Muller – şi într-un caz, şi-n altul valoarea propriu-zisă a operei literare fiind de necontestat). Din câte-mi amintesc, ultimii doi laureaţi Nobel din spaţiul ex-sovietic sunt, în ordine descrescătoare, poetul Iosif Brodski (1987) şi romancierul Aleksandr Soljeniţân (1970), la momentul decernării Premiului ambii plecaţi/expulzaţi din URSS. Or, odată cu bielorusa Svetlana Aleksievici începe o altă numărătoare, Domnia Sa fiind chiar prima laureată Nobel din spaţiul post-sovietic – să fie o simplă întâmplare că vine dintr-o ţară care numai model de democraţie nu poate fi numită, de când e condusă (din iulie 1994!) cu mână de fier de preşedintele Aleksandr Lukaşenko?! Care ţară îl va realege, cu certitudine, pentru a cincia oară consecutiv pe Батька în chiar duminica aceasta… Or, se ştie că proaspăta în-Nobel-ată e şi o jurnalistă de mare curaj care s-a pronunţat împotriva politicii liderului de la Minsk (între paranteze mă întreb dacă acesta va găsi curajul să-şi felicite ilustra compatrioată, şi ce-i va răspunde – în cazul prea puţin probabil dacă acest lucru se va întâmpla totuşi – distinsa opozantă), cărţile sale fiind interzise în Belarus odată cu venirea (şi eternizarea!) acestuia la putere.

Mea culpa – de la prozele publicate prin anii ’80 (ah, romanticii ani ai Perestroikăi!) în revista Новый Мир, nu am mai citit nimic semnat de Svetlana Aleksievici, textele sale nefiind traduse în româneşte. Prin urmare, voi cita titlurile ce au impus-o în limba rusă, aşa cum au fost scrise: «У войны не женское лицо» (1985), «Последние свидетели» (1985), «Цинковые мальчики» (1989), «Чернобыльская молитва» (1997), «Время секонд-хэнд» (2013), toate făcând parte din ciclul de romane documentare «Голоса Утопии». Răvăşitoarea, mărturia autoarei: „De foarte timpuriu, m-am interesat de cei care sunt trecuţi cu vederea de Istorie. Acei oameni care se mişcă în întuneric fără a lăsa urme şi fără a cere nimic. Tatăl meu şi bunică mea povesteau tot felul de istorii (…) – acestea m-au şocat în copilărie, iar imaginaţia mea a fost marcată odată pentru totdeauna” (dintr-un interviu acordat publicaţiei franceze Figaro, în 2013). De reţinut şi această confesiune a unei voci pe cât de militante în publicistică, pe atât de calde în scrierile literare: „Îmi pun întrebări nu despre socialism, dar despre dragoste, gelozie, copilărie, bătrâneţe. Despre muzică, dansuri, frizuri. Despre miile de detalii ale unei vieţi dispărute. Este singura modalitate de a insera catastrofa într-un cadru familial şi de a povesti câte ceva. A ghici câte ceva… Istoria nu se interesează decât de fapte, emoţiile rămânând mereu pe tuşă. Nu prea sunt lăsate să intre în istorie. Or, eu privesc lumea cu ochi de literat şi nu de istoric”.

Cu ochi în care se citeşte compasiunea, o compasiune pentru cei mulţi şi umiliţi care în-Nobel-ează!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG