Linkuri accesibilitate

Ana Racu: „Victimele torturii nu beneficiază întotdeauna de asistență juridică profesionistă”


Interviul dimineții cu noua reprezentantă a Moldovei în Comitetul ONU împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente inumane.

Republica Moldova are un nou reprezentant în cadrul Comitetului ONU împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane. Este Ana Racu, cea care anterior a făcut parte din Comitetul pentru prevenirea torturii al Consiliului Europei.

O discuție cu Ana Racu despre starea de lucruri privind combaterea fenomenului torturii în R. Moldova şi reabilitarea victimelor tratamentelor inumane în instituţii statale.

Europa Liberă: Ce presupune mandatul dumneavoastră şi al comisiei în general? Şi cum veţi reprezenta ţara în acest comitet? Ce legături aveţi cu ţara de acum încolo?

Ana Racu: „Am să încerc să fiu mai puţin formală şi să explic pe înţeles ce ar însemna această funcţie. Conform prevederilor Convenţiei ONU împotriva torturii, comitetul din care urmează să fac parte este compus din zece experţi care trebuie să posede anumită experienţă relevantă în domeniul drepturilor omului, adică să fie apărători ai drepturilor omului, să aibă o moralitate incontestabilă şi care, de fapt, vor activa cu titlul personal, adică în capacitate individuală.”

Europa Liberă: Şi neremuneraţi.

Ana Racu: „Neremuneraţi, da. Aici aş vrea să fac o precizare, că, de fapt, nu voi prezenta de jure statul nostru în acest comitet, ci alegerea mea în acest comitet a fost o recunoaştere, un debit de încredere conferit statului nostru, mai degrabă. Şi cu această ocazie ţin să menţionez că a fost un efort diplomatic relevant de promovare a candidaturii mele în această structură, de angajare în anumite dialoguri cu Organizaţia Naţiunilor Unite.”

Europa Liberă: Când spuneţi că este o recunoaştere a statului, este o recunoaştere a faptului că în Republica Moldova există expertiză. Dar există şi tortură. Şi cum vă veţi simţi, având în spate asemenea reputaţie?

Ana Racu: „Sigur că povara este dublă în cazul acesta. Şi atunci trebuie să fii, vorba înţelepciunii populare, cu un cap mai sus, ca să demonstrezi că şi la noi lucrurile pot fi schimbate în mai bine şi că nu ar fi frumos de atâţia ani să avem această imagine proastă, care ne-a adus o faimă negativă şi pe plan extern, şi pe plan intern.

Eu cred că în pofida situaţiei dezastruoase pe care o avem la acest capitol, există şi iniţiative pozitive care merită luate în considerare şi există, cum aţi spus şi dumneavoastră mai devreme, expertiză care ar trebui să fie auzită şi la forumuri internaţionale. Şi nu se referă în mod special la candidatura mea când zic aceasta.”

Europa Liberă: Cum spuneam, nu veţi putea ocoli situaţia de acasă, prezentată mai ales în rapoartele anuale. De altfel, în 2014 mai mult de 650 de cazuri de tortură şi alte rele tratamente au fost semnalate de victime, aceste date aparţinând Procuraturii Generale, dar au fost pornite puţin peste 100 de cauze penale. Ce spune acest decalaj?

Ana Racu: „Decalajul dat, neintrând în detalii şi analize foarte minuţioase, la prima vedere ar putea să aibă câteva explicaţii de ordin obiectiv şi subiectiv. Nu de fiecare dată faptele invocate într-o alegaţie, într-o plângere întrunesc neapărat elementele infracţiunii de tortură.

Pe de altă parte, calificarea acestor cazuri sau investigarea lor este obstrucţionată de faptul că există o foarte proastă documentare medicală a urmelor torturii, a victimelor torturii. Deci, din moment ce o persoană este examinată medical obiectiv, calitativ, la timp, există şanse să se dea curs cauzei penale cât mai prompt şi mai eficient. Or, noi acest lucru nu-l avem în ţara noastră.

Pe de altă parte, victimele torturii nu beneficiază întotdeauna de asistenţă juridică profesionistă şi, evident, cei mai mulţi dintre ei sunt limitaţi în capacitatea de a se apăra, dat fiind faptul că se află în detenţie. Totuşi, în statisticile pe care le-aţi invocat dumneavoastră, există şi partea bună: aceste cauze penale sunt totuşi iniţiate, lucru care era practic imposibil câţiva ani în urmă. De cele mai multe ori plângerile care invocau fapte de tortură erau soluţionate cu rezoluţia standard – nu s-au întrunit elementele unei infracţiuni de tortură sau abuz în serviciu.”

Europa Liberă: Dar unde ajung aceste cauze penale? Şi aici toată lumea ar fi pomenit decizia din iulie a Curţii Supreme de Justiţie care, practic, i-a achitat pe cei doi funcţionari responsabili de ceea ce s-a întâmplat în aprilie 2009. Dincolo de faptul că, aşa cum a fost formulat din start capul de acuzare, era mai curând un eufemism publicistic decât o dezaprobare tranşantă a unei hibe sociale care se vrea combătută. Mă refer la Vladimir Botnari şi Gheorghe Papuc, care s-au plimbat prin judecăţi; după aceea, când au fost condamnaţi, au dispărut subit şi după aceea au reapărut, bine mersi, pe cal bălan. Cu aşa un bagaj cum veţi merge la comitet?

Ana Racu: „Nu este o situaţie care caracterizează doar ţara noastră. Situaţii de genul acesta se întâmplă chiar şi în statele cu democraţii avansate. Altceva este frecvenţa acestor cazuri şi repercusiunile sau consecinţele care ulterior nu se vor repeta pentru situaţii sau fapte similare. O altă problemă pe care aţi punctat-o foarte bine este impunitatea sau examinarea formală a acestor cauze, cu atât mai mult când este vorba de anumite figuri politice, foşti funcţionari de rang înalt, cum a fost cazul persoanelor invocate.

Mi se pare cel puţin ruşinos faptul cum s-au investigat aceste cauze şi în mod special argumentele care s-au dat atunci când domnul Papuc, practic, a fugit din sala de judecată, că nu a fost posibil să fie oprit de angajaţii poliţiei, dat fiind faptul că aceştia lucrează până la orele 17.00.”

Europa Liberă: Doamnă Racu, mergeţi la New York acum, când în lume pragul de toleranţă faţă de tortură coboară, filmele pe care le vedem la televizor, practic, dau instrucţiuni poliţiştilor cum să-i bată pe întemniţaţi cu sticla, cu PET-ul acesta plin de apă, ca să nu lase urme. În general, impresia dumneavoastră, trăim într-o lume care torturează sau a devenit mai umană?

Ana Racu: „Tare mă tem că marile tragedii nu prea ne-au învăţat multe lucruri între timp. Cu toate acestea, tortura nu este justificată nici în situaţie de război. Este o prohibiţie absolută, este o normă imperativă, de fapt, prezenţa unor astfel de norme în documente internaţionale şi asigură fragilitatea existenţei noastre umane. În caz contrar, cred că ne-am scoate ochii unul altuia. Cu atât mai mult şi cu atât mai provocator va fi să activez într-un comitet de genul acesta, ţinând cont de situaţia pe care o avem acum la nivel internaţional. Cu toate acestea, eu sunt o persoană destul de optimistă şi cred că de multe ori succesul nu înseamnă decât să-ţi realizezi profesionist obligaţiunile şi să aplici legea, oricât ar fi de naiv să faci asemenea declaraţii într-o ţară ca Republica Moldova.”

Europa Liberă: Doamnă Racu, noi vă mulțumim, vă urăm foarte multe succese. Sper că a auzit lumea îndemnul dumneavoastră că nu e bine să torturezi. Și să începem cu copiii care nu trebuie torturaţi cu vorba, cu fapta, cu palma care se zice că ar fi de la Dumnezeu. Vă așteptăm cu primul interviu după prima vizită la New York.

XS
SM
MD
LG