Linkuri accesibilitate

Scenariul care descrie tranzacția Orientul Mijlociu contra Est nu e deloc simplu. Operația poate fi perturbată de nenumărați factori. Prețul petrolului care rănește Rusia în fiecare zi va fi un element major. Dacă blocul condus de Arabia Saudită va menține o cotă mare de producție, prețul nu va urca. Alianța Rusiei cu Iranul apare, dintr-o dată, într-o altă lumină. E de așteptat ca Iranul să forțeze o ruptură sau o decizie anti-saudită în OPEC. În același timp, nimic nu va împiedica Iranul să facă zile negre Saudiților întreținînd războiul civil din Yemen. Statele Unite pot, de asemenea, influența jocul, pompînd țiței pe piață și lărgind exploatările de gaz de șist. Însă aceste ipoteze sînt nesigure.

Mult mai cert, Rusia va deschide partida Siria contra Ucraina, mizînd pe slăbiciunea UE. Europa e prinsă pînă peste cap de problema refugiaților și vede cum cotele electorale ale radicalilor cresc vertiginos în Franța, Elveția, Austria, Suedia și Olanda. Europa va fi mai mult decît dispusă să ajungă la o înțelegere cu Rusia, dacă asta poate aduce stoparea valului de refugiați și presupune „doar” retragerea discretă din Ucraina.

Europa de Est poate fi sigură de un singur lucru: provocările Rusiei se vor înmulți și agrava. Un gol de securitate uriaș s-a deschis, iar Rusia nu a ezitat și nu va ezita nici de acum înainte să îl umple cu subversiune politică și militară.

Scenariul de mai sus e contrazis de comentatori care văd o altă desfășurare a evenimentelor. Majoritatea pleacă de la ipoteza, perfect logică în teoria clasică, după care Rusia va deveni în curînd victima propriei inițiative. E vorba de argumentul supraexpunerii. Conform acestui argument, Rusia nu va putea face față cerințelor drastice ale unei campanii pe două fronturi. În plus, dificultățile economice, cheltuielile militare și posibilele pierderi pe front vor spori nemulțumirea populară și se vor solda cu o răsturnare de regim. Din păcate, acest argument e plauzibil doar în limitele societăților deschise occidentale - un lucru pe care mulți teoreticieni par să nu-l înțeleagă încă.

După 70 de ani de autoritarism sovietic și post-soietic, politicienii și comentatorii ar fi trebuit să știe deja că Rusia nu intră în criză internă după criteriile care provoacă o criză internă în Occident. Nemulțumirea populară poate crește și în Rusia, dar asta nu înseamnă că ea poate fi canalizată și transmisă. Nu are cine să o facă. Presa e în buzunarul administrației Putin. Opinia publică, atît cît există, e cu totul marginală. Administrația poate lua aproape orice decizie fără cea mai mică urmă de control parlamentar. Naționalismul și nostalgia după rangul de mare putere sînt cît se poate de vii. Amîndouă pot ține foarte bine și foarte mult de foame într-o țară ca Rusia. În sfîrșit, societatea rusă poate îndura mult mai mult decît își imaginează necunoscătorii. Rușii nu vor ieși în stradă pentru că trăiesc mai prost sau pentru că nu au acces la informație. Cei ce mizează pe așa ceva în analizele lor n-au înțeles nimic din miezul vieții umane și sociale ruse. Mai pe șleau spus, n-au priceput că esența comunismului și a autoritarismului e existențială. Cine așteaptă o „primăvară rusă” generată de dificultăți economice și de războiae nedorite va aștepta degeaba. Sigur, cineva poate obseva că pînă și comunismul sovietic a căzut. Așa e. După care a revenit, în altă formă și cu aceeași esență.

Fiindcă tot sînt la modă discuțiile despre mersul climei: primăvara rusă e un anotimp care există doar în Occident.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG