Linkuri accesibilitate

Înainte de a deveni romancierul cunoscut în & recunoscut de toată lumea, Gabriel Garcia Marquez s-a făcut remarcat în calitate de jurnalist de teren – revenit dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică, publică un amplu reportaj intitulat 22.400.000 km2 fără nici o reclamă de Pepsi Cola. (Între paranteze fie spus, nici până astăzi nu pot uita senzaţia ameţitoare de-acum vreo 40 de ani, când am gustat acel lichid carbogazos de culoare brună, ce pişca de limbă şi înţepa nasul, la ziua de naştere a unui băieţel ai cărui părinţi s-au dat peste cap pentru a face rost de faimoasă băutură americană.)

Abia revenit – deşi sufleteşte încă nu mă pot desprinde cu totul – din Muntenegru, mă tot gândesc la formula – pe cât de lapidară, pe atât de încăpătoare – prin care aş putea defini această cea mai tânără democraţie europeană. Prima ce mi-a trecut prin cap a fost chiar aceasta, în stil marquezian: Circa 300 km de litoral ce hrănesc 13.800 km2. Sigur, formula se lipeşte de ureche, dar nedreptăţeşte alte câteva sectoare importante din economia ţării – pe lângă turismul absolut înfloritor, Muntenegru trăieşte din agricultură (în special alimentară, având şi cea mai întinsă podgorie de viţă-de-vie din lume, chit că vinurile produse nu sunt chiar grozave) şi ceva industrie (combinatul de aluminiu din Podgorica, „pata neagră” pe harta atât de ecologicii republici). Apoi m-a bătut gândul să mizez totul pe Ţara din creierii munţilor, cu accentul logic pe creierii, fiind impresionat nu atât de geografia statului (am mai văzut ţări montane la viaţa mea!), cât de felul cumpătat (aş zice chiar înţelept) de a fi al muntenegrenilor.

Cum nu mă puteam decide nicidecum între mare şi munte, deodată mi-am amintit de ce ne spunea ghida pe când făceam o croazieră pe mare prin golful Boka Kotorski, considerat printre primele 5 cele mai frumoase fiorduri din lume – la un moment dat, trecând pe lângă localitatea Bijela, a pomenit de SINGURUL ORFELINAT din ţară, situat în această mică localitate de pe coasta dalmată, precizând că aici ajung doar copiii care nu au nici o rudă, oricât de îndepărtată, cultul familiei în Muntenegru fiind de secole însăşi piatra unghiulară a naţiunii. Există o legendă de dată recentă care spune că un delfin venea aproape de mal, ca pentru a-i mai însenina pe copiii lipsiţi de mângâierea unei familii; or, într-o zi, delfinul s-a prins în plasele pescarilor şi nu a mai apărut în golfuleţul din faţa orfelinatului. În amintirea delfinului, autorităţile locale i-au înălţat un monument pe plajă, care se vede perfect de pe puntea navelor de croazieră ce traversează golful – o spinare argintie ieşind pe jumătate din apă, ca pentru a se alătura jocului copiilor. Ajunsă în acest punct cu povestitul, ghida a zis că uneori delfinii îşi fac apariţia în zonă, în ciuda supărării pe care o mai au pe pescari. Şi – minune (cu martori!) – chiar atunci s-a văzut o spinare argintie ţâşnind din valuri, ca şi cum ghida ar fi fost în înţelegere cu un delfin viu, spre bucuria celor vreo 50 de pasageri ai micii noastre ambarcaţiuni. Şi atunci, ca un declic, mi-a venit titlu, pe care iată îl dau cu alineat:

O Bijela albă pentru Muntenegru.

XS
SM
MD
LG