Am primit recent vizita unui jurnalist italian. Tînăr și politicos, ziaristul a cerut un interviu pe tema migranților care iau cu asalt frontierele Europei. Am acceptat imediat. Întrebările, clare și gîndite, m-au ajutat să găsesc răspunsuri cu miez. Ne-am despărțit în termenii cei mai buni. A doua zi am căutat filmul. E foarte bine filmat și editat, așa cum e de așteptat de la un jurnalist serios. Plus o mică surpriză. La un moment dat, camera se concentrează pe un detaliu și îl aduce în prim plan.
Pe tot ecranul se vede cotorul unei cărți din biblioteca aflată în spate. Pe cotor se vede scris mare „neonaziști” și, cu litere mai mici, încă ceva ce nu se poate desluși. Rezultatul e o ștampilă. Cine se uită înțelege că intervievatul e o ființă suspectă, de vreme ce ține asemenea cărți. Nu era singura carte din bibliotecă dar jurnalistul s-a oprit la ea și a pus-o să vorbească. De fapt, titlul pomenea de neonaziști ca problemă a politicii de azi.
Spectatorii nu aveau cum să știe și au fost ajutați de jurnalist să creadă cu totul altceva. Apoi am verificat. Jurnalistul e un gazetar de stînga înfocat. Nici o supărare. Însă scamatoria din interviu mi-a lăsat un gust amar. Ca gazetar știu eu însumi cît de mare e tentația. Dar și cît de necinstită e practica. În primul rînd, față de publicul care privește.
