Linkuri accesibilitate

Mulţi l-au urât pe Tony Judt pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Ceea ce n-a terminat Tony Judt continuă, în multe privințe, Timothy Snyder. Istoricul de la Universitatea Yale merită recunoștința noastră pentru o emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est-europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atașamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de dialoguri cu Snyder reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hybris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, am adăuga, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kołakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatism reacționar și periculos. Judt se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul citat, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului XVIII.Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legate de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzińska-Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de Est și de Vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Léon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.Judt este cel mai convingător atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun pe subiect, deși există nu puține alte contribuții. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de Est, în special despre intelectualii disidenți. A învățat limba cehă (vorbea deja franceză, germană, italiană și ceva spaniolă), a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est-europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) și cuprinde dialogurile acestuia cu membrii cercului „A Treia Europă” din Timișoara.Autor constant pentru New York Review of Books, Judt a devenit nu doar vizibil, ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități sterile, limbaj ezoteric, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate, însă, Judt era în mod fundamental o persoană de o maximă onestitate, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Pe 21 mai anul acesta, Jonathan Freedland, executive editor pentru opinii la The Guardian, semna în NYRB un articol intitulat „The Best Man Among Us” și sublinia foarte subtil că Judt nu percepea ideile pe tărâmul exclusiv al abstracției pure, ci înțelesese ca nimeni altul că indivizii, asemeni națiunilor, își formează ideile ca o consecință a vieților pe care le-au dus. La Tony Judt nu vom găsi niciodată un manifest, un catehism, pentru că s-a definit mai cu seamă prin pragmatism intelectual. În acest sens, îl cita adesea pe John Maynard Keynes: „When the facts change, I change my mind. What do you do, sir?”. Dar Judt radia de erudiție și nici măcar criticii săi cei mai acerbi nu se încumetau a-l provoca, decât foarte arar, pe tărâmul faptelor și datelor. Asemeni eroului său preferat Camus, despre care spunea că „s-a abținut de la a condamna slăbiciunea umană", moralistul Tony Judt a știut și el să distingă binele de rău fără a anula dialogul prin sentențiozitate.

Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 în New York Review of Books: „Pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

***

Versiune lărgită și adăugită a unui eseu scris împreună cu Marius Stan. Îl public aici cu permisiunea sa.

XS
SM
MD
LG