Linkuri accesibilitate

Întreaga biografie a premierului României se dovedeşte o fraudă, cu titluri, cursuri şi distincţii inventate.

Victor Ponta face istorie în Cartea Recordurilor. Uitaţi sunt cârnaţi cei mai lungi din urmă marca Sorin Oprescu şi chiar şi cea mai mare adunătură de moşi Crăciun a aceluiaşi s-a pierdut în istorie. Victor Ponta este un supravieţuitor. Tot ce i-a omorât pe alţii pe el l-a întărit. Nici ruşinea, nici frica, nici adrenalina sau ura personală sau a altora nu l-au doborât. Nu au făcut decât să-i fortifice carcasa osoasă, să-i mai îngroaşe cuirasa cu două degete. Este demnitarul est-european care a trecut prin cele mai multe scandaluri în viaţa privată şi cea publică fără să i se clintească vreun corn. A răsturnat normele academice dovedind că un plagiat poate deveni o lucrare originală, dacă decide astfel o comisie întocmită ad hoc din prietenii lui. Întreaga sa biografie se dovedeşte o fraudă, cu titluri, cursuri şi distincţii inventate. A trecut prin toate acestea pe tancurile ideologice cu care a cotropit PSD-ul ţara, fără să i se clintească o cifră-n conturi, fără să piardă nici măcar sporul doctoral, pentru că, după cum i-au spus părinteşte prietenii săi cărora le-a cerut ostentativ să-i revoce diploma, această distincţie este ca o boală incurabilă, nu mai poţi scăpa de laurii de pe frunte. Iar autorul de la care a plagiat nu doar că este unul dintre referenţii doctoratului, dar printr-o modestie suspectă, chiar a renunţat la paternitatea paginilor furate de premier. Şi-a donat copilul pentru o cauză nobilă: să astâmpere foamea de titluri academice a premierului. Mereu pradă instinctelor primare, Victor Ponta dovedeşte prin tot ce face că a te adapta nu înseamnă neapărat a evolua. Ba dimpotrivă.

În ciuda biografiei sale sulfuroase, unii îl iubesc necondiţionat, spunând că defectele îl fac uman. Dacă ar fi săltat de poliţie, simpatizanţii săi ar fi în stare să se pună în calea dubei, fericiţi să fie striviţi de idolul lor. S-ar părea că nici acum, când Direcţia anticorupţie a cerut judecarea lui Victor Ponta, preşedintele Iohannis nu poate face mare lucru pentru că nu este vorba despre o infracţiune comisă în timpul mandatului de premier, ci făcută pe vremurile când „dansa pentru noi” prin emisiunile televizate şi se ţinea de şotii contabile cu tovarăşul său de nebunii Dan Şova.

Dar supravieţuirea sa nu trebuie să ne mire. Cumva oamenii PSD-ul au ştiut să organizeze haosul social şi legislativ în aşa fel încât nimic din ce le convine să nu fie revocabil şi nimic din ce le-ar face rău să nu-i schilodească. Astfel că atunci când socrul mic Ilie Sârbu, bănuit şi el de malversaţiuni financiare şi de corupţie în diverse dosare, a vrut să facă marele salt înainte în rândul primilor contabili ai ţării, să stea de-a dreapta lui Nicolae Văcăroiu la Curtea de Conturi, Parlamentul a votat la două mâini promovarea, chiar dacă aceasta contravine legislaţiei, după cum spun unii specialişti în drept. Nu e primul care a descoperit că apolitismul e o sursă modestă, dar sigură de câştig şi şi-a cedat locul de senator şi lider de grup parlamentar pentru mai sigura carieră de băgător de seamă la instituţia care ar trebui să numere scheletele din dulapurile partidelor. Şi, probabil că, deşi ginerele lui ne tot asigură că am scăpat de datoriile faţă de FMI, doar rugăciunile şi sfeştaniile socrului, fost preot de mir, ne vor salva de băncile de la care am luat împrumuturile, să acoperim gaura de zece miliarde de euro apărută în buget după trei ani de amor forţat al României cu guvernul Ponta.

În felul acesta, Ilie Sârbu se pune la adăpost pentru o vreme de vânătorii de capete seci care vor să-i distrugă familia, celula de bază a PSD. Astfel că, deşi acuzaţi de corupţie şi, posibil, de complicităţi penale, cei doi, socru şi ginere, alături de alţi tovarăşi de drum cu cheresteaua la fel de rezistentă, sfidează legea gravitaţiei şi pe cea penală, păstrând controlul operaţiunilor de partid şi de stat, pe ultima turnantă către alegerile locale. Profitând de legislaţia mâloasă, par cu toţii invulnerabili iar opinia publică e convinsă că, şi de va fi condamnat, tot va găsi o portiţă să guverneze sau măcar să controleze mersul ţării, de pe băncuţa din celulă, ca un şef de bandă.

Ştirea trimiterii în judecată a fost anunţată în timpul unei şedinţe CSAT la care s-a discutat despre strategia pe care trebuie s-o adopte România faţă de refugiaţi. Dar acest anunţ nu l-a determinat pe premier să părăsească sala şi nici pe preşedinte să-l dea afară întrucât se discutau chestiuni de securitate pe care un potenţial puşcăriaş nu ar trebui să le ştie. S-a înregistrat, astfel, o altă premieră europeană. După şedinţă, premierul şi-a descărcat nervii pe procurorul care a făcut cererea spunând că este un „neprofesionist care inventează şi imaginează fapte. Economia creşte, salariile şi pensiile la fel şi singura problemă a ţării este obsesia unui procuror total neprofesionist” - scria premierul pe pagina sa de socializare. Cu alte cuvinte, păcatele tinereţii ar trebui uitate în numele prosperităţii de azi, cum ar vrea miliardarii să uităm cum au făcut primul milion.

La rândul său, preşedintele s-a săturat să mizeze pe bunul simţ al premierului după eşecul din iunie când i-a cerut inutil să demisioneze întrucât fusese pus sub urmărire penală. După şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării spus cu economie că a aflat de trimiterea în judecată şi că „vrea soluţii”, fără să mai pomenească de demisie.

Între timp, Gabriel Oprea îşi lustruieşte steluţele de pe umeri, pregătindu-se să-şi roiască galaxia din nou pe firmament. Surogatul de democraţie românească a reuşit să-l împingă în faţă chiar dacă şi biografia sa profesională este plină de poteci care se bifurcă şi de unicorni, are şi el un doctorat plagiat, ba chiar a năşit mulţi alţi doctori (chiar şi pe controversatul adjunct de la SRI, Florian Coldea) cu aceeaşi etică universitară ca a premierului. Reuşeşte cumva, făcând deseori stânga-mprejur cu oastea sa de mercenari politici, să supravieţuiască şi, mai mult, într-un triumf al submediocrităţii, să pară singura soluţie viabilă în cea mai rea dintre lumile posibile. Văzând în el un răcan inofensiv, Victor Ponta l-a pus la cârmă în concediul său prelungit. La rândul său, preşedintele Iohannis l-a omenit pe bodyguardul lui Miron Cozma la Palatul Cotroceni, făcând din el o persoană importantă şi principalul său consilier pe probleme guvernamentale. Iar la Primăria generală, orfană după arestarea lui Sorin Oprescu, omul UNPR, transfug, cum altfel, de la partidul lui Dan Diaconescu, a fost ales interimar, până se vor organiza noi alegeri, adică probabil până în primăvara viitoare. După cum se ştie, primăria Bucureştilor este o poziţie care generează prestigiu şi vizibilitate ca puţine altele. Niciun alt partid, poate doar cel al lui Dan Voiculescu, nu a reuşit să-şi exploateze mai bine infinitul mic, jucându-se cu statisticile şi cu dependenţa de largi majorităţi democratice a celor aflaţi la putere, indiferent de culoarea politică. Acum, după ce omul său a reuşit să câştige cea mai importantă Primărie a ţării, fără nicio luptă ba, chiar fiindu-i deschise uşile politicos de partide altminteri în competiţie pe scena politică, Gabriel Oprea visează la mai mult şi din somnul său se nasc monştri: el spune că e doar un biet general dar, dacă interesul naţional i-o va cere, va urca pe afetul tunului, să coordoneze un nou cincinal, că s-o găsi şi prin servieta lui, de o căuta bine, un baston de mareşal cu care să-şi păruiască adversarii.

Aşa că în urechile lui vacarmul clopotelor care au sunat joi avea ceva festiv, ca un imn de victorie. Pentru Victor Ponta clopotele sunau a ghinion. Acestea, de fapt, îl însoţeau pe fostul său tovarăş de drum, Corneliu Vadim Tudor, repausat după o viaţă de probat cămaşa morţii. Odată cu fostul şef al Partidului România Mare, spun unii comentatori, dispare o sursă primară de xenofobie, antisemitism, discriminare a minorităţilor şi incitare la violenţă. Corneliu Vadim Tudor a fost de trei ori senator, odată periculos de aproape de preşedinţia României şi, în ciuda şovinismului său, a deţinut un mandat de europarlamentar. Viaţa sa este o radiografie a mentalităţilor dominante în România ultimelor decenii. A fost păstrat în prim plan, mereu ca alternativă catastrofică la guvernarea PSD, iar lui Ion Iliescu, cel care acum îl deplânge, i-a convenit să-l aibă alături, ca termen de comparaţie. Faţă de Corneliu Vadim Tudor, chiar şi Ion Iliescu le-a părut, în anul 2000, multor intelectuali de dreapta, o alternativă sănătoasă. Poate de aceea, în ciuda nenumăratelor şi aproape zilnicelor insulte cu care l-a gratulat şeful PRM, Ion Iliescu l-a decorat cu Steaua României, o decoraţie de care nu l-a mai putut vindeca nimeni după aceea. Aproape douăzeci de personalităţi, printre care şi cincisprezece jurnalişti de la Europa Liberă, au renunţat la distincţiile primite de la preşedinţie, în semn de protest. Traian Băsescu a încercat şi el să revoce decoraţia, dar Curtea Constituţională a decis că decretul prin care i-a fost conferită a fost legal. Astfel că, într-un corolar apoteotic al tezei că sunt lucruri pe care nu le mai desface nici moartea, răposatul a fost înhumat cu onoruri militare, salve de armă şi loc de veci la Ghencea civil. Doar că, într-o metaforă tenebroasă a unei existenţe controversate, ceremonia funebră însoţită de eulogiile înlăcrimate ale premierului, ale fostului preşedinte Iliescu, ba chiar şi ale şefului BNR şi ale întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Daniel, s-a împotmolit chiar în buza gropii care s-a dovedit prea mică pentru un sicriu atât de mare.

XS
SM
MD
LG