Linkuri accesibilitate

Memoriei lui Mihai Volontir

(L-am văzut în mai multe rânduri pe scenă, deja în roluri de moşi înţelepţi ; am stat cu ochii lipiţi de ecranul televizorului – alb-negru, pe atunci – ori de câte ori apărea în filme; o dată sau de două ori s-a întâmplat să stăm la aceeaşi – (foarte!) rotundă – masă, după nişte premiere de la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi ; nu ţin minte să-mi fi adresat vreun cuvânt sau să-i fi vorbit – dar, Dumnezeule ! cu ce zâmbet ştia să-l cadorisească pe oricine se afla în preajma sa. Cu toată stima ce i-am purtat-o, nu voi scrie acum despre Mihai Volontir – criticii de artă o vor face mai competent, iar prietenii de suflet, mai simţit – ; îngăduie-mi-se însă gestul creştinesc de a arunca şi eu un pumn de ţărână, preschimbat în cuvinte.

Cuvinte de jelit morţii dragi, în cazul de faţă – direct de la mormântul bunicii & mamei, şi ele de prin părţile Şoldăneştilor…)

* * * * * * *

Închise ochii, cum ai trage sub tine lumea întreagă, să nu rămână cumva afară, c-o pierzi. Se făcea că ţintirimul se transformase într-un teren de joacă pentru copii, toate mormintele erau deschise, reprezentând care o luntre, care o maşinuţă, care un tobogan şi câte şi mai câte jucării din lemn. În jur – nici ţipenie, de parcă i-ar fi înghiţit pe toţi pământul. Perpendicular pe-o moviliţă de ţărână proaspăt escavată era pusă o scândură lată la un capăt şi ceva mai îngustă la celălalt (capacul de sicriu, cum avea să-şi dea seama numaidecât), de-o parte aşezându-se el, de alta – bunica. Nu reuşi din prima s-o desprindă de pământ – „Că doar n-o fi prins rădăcini”, îi trecu prin minte –; şi acum se chinuia din răsputeri să contrabalanseze, dacă nu prin propria greutate, cel puţin printr-un efort de voinţă, mănunchiul de oase de la capătul îndepărtat. „Grea pierdere”, i se mai răsuci prin creier, aparent fără legătură, când de-odată lemnul scârţii prelung şi bătrâna săltă în sus, ca pe braţe.

Odată echilibrul aruncat în aer, lucrurile se precipitară într-un ritm infernal. Cum se dădeau în scrânciob aşa, el cu bunica, de fiecare dată când reuşea s-o scoată din pământ, ea se arăta mai tânără cu o poză din albumul familial, iat-o ultima dată „scoasă-n patret pentru bolentin” (vorba ei) cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, apoi surprinsă la ţară, trebăluind pe lângă casă, în fiecare din vacanţele pe care el le petrecea, împreună cu frate-su, la U-eşti, până la acea fotografie de epocă, cu zimţişori, din 1968, când tatăl lor, ofiţer în aviaţia maritimă, sosi în concediu militar pentru o săptămână, ocazie cu care fotograful satului „i-a tras în chip” – aici şirul de bunici în descreştere din albumul de familie se întrerupe brusc, imaginaţia urmând a desăvârşi restul –, femeie în putere, purtând de grijă casei, bărbatului, celor doi copii, soacrei (într-un singur an – şi ce an, 1946! – şi-a îngropat mama-soacră, unul din băieţi, ăl mai mare, „cuminte ca o fată mare”, nu uita să adauge; şi-a ridicat casa), mamă, iarăşi mamă, nevastă tânără, mireasă, logodnică („Ai să mergi după mine?”, a întrebat-o tânărul pistruiat, cu părul în flăcări, după slujba de duminică), fată mare, fetiţă, şi-n cele din urmă cocuţă în leagănul de lemn, pe tălpige, prin care au trecut, succedându-se aproape anual, alţi zece fraţi şi surori.

La istlalt capăt al scândurii ­– el, în creştere (uşor de zis: „când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece...”), în căutarea mitului [personal], pe care-l schimbă o dată cu vârsta: Wunderkind, Romeo şi Julieta, Don Juan, Faust... Pe neprins de veste întreg ţintirimul se umplu de lume, vii şi morţi laolaltă, familiile treceau de la un loc de veci la altul cu dezinvoltura sportivilor care-şi schimbă aparatul la care urmează, din clipă în clipă, să evolueze: bârnă, sol, paralele...

Ca Cel de-a zis: „Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor goale…”

XS
SM
MD
LG