Linkuri accesibilitate

Barthes intră în categoria, vai, atât de numeroasă a intelectualilor occidentali ce refuză să vadă realitățile regimurilor totalitare.

Centenarul nașterii lui Roland Barthes (1915 – 1980) prilejuiește anul acesta o multitudine de manifestări și apariții editoriale. La Paris, Biblioteca Națională a organizat o mare expoziție Barthes, iar editura Seuil a publicat, sub semnătura lui Tiphaine Samoyault, o impozantă reconstituire biografică.

Și în Franța și în multe alte locuri, inclusiv în România, comunitatea academică înțelege să readucă în atenție, prin conferințe și simpozioane, opera celui care a fost una din figurile de prim plan ale structuralismului. Roland Barthes era, mai ales în anii ’60 și ’70, un adevărat „monstru sacru”, obiect al unui cult necondiționat din partea admiratorilor.

Eseul său despre Racine din 1965 a stârnit o polemică aprinsă și a reprezentat actul de naștere a ceea ce s-a numit „noua critică”. Ambiția lui Barthes a fost, cel puțin pentru o vreme, să situeze studiul literaturii în cadrul mai larg al semioticii, acea știință a semnelor ce câștiga pe atunci tot mai mulți adepți. Sprijinindu-se pe semiotică și pe lingvistică, Barthes pretindea că vrea să așeze actul lecturii pe niște fundamente „științifice”.

Curând după aceea însă Barthes s-a îndepărtat de dogma scientistă și a privilegiat, dimpotrivă, subiectivitatea și scriitura „artistă”. Este perioada în care publică textele de confesiune precum și reflecțiile asupra plăcerii lecturi sau asupra erotismului. Înzestrat cu o extraordinară capacitate de invenție verbală, scriitorul pune în mișcare scânteietoare focuri de artificii și consacră un stil în egală măsură inconfundabil și inimitabil. Optează pentru o scriitură fragmentară, se risipește în paradoxuri și aforisme briliante, visează, bovaric, să devină un fel de romancier care înlocuiește narațiunea cu jocul ideilor.

Barthes s-a aflat, imediat după război, la București. A lucrat la Institutul Francez, înainte ca acesta să fie închis de regimul comunist. Nicăieri nu face Barthes vreo aluzie la acei ani, deși a fost un martor privilegiat la instalarea unui regim totalitar. În 1974 a întreprins, împreună cu câțiva discipoli de la revista Tel Quel și totodată mari admiratori ai lui Mao, o vizită în China. Notele sale de călătorie au apărut postum, mult mai târziu, în 2009, și reprezintă o mare decepție: acest om atât de inteligent se lăsa orbit de propaganda oficială. Barthes intră astfel în categoria, vai, atât de numeroasă a intelectualilor occidentali ce refuză să vadă realitățile regimurilor totalitare.

Greu de spus în ce constă astăzi moștenirea lui Barthes. Moda structuralismului a trecut, nici semiologia și nici lingvistica nu mai pretind că dețin chei miraculoase ce dezleagă misterele literaturii. Dar poate că tocmai aici se află lecția lui Barthes, în propria lui evoluție care l-a condus la concluzia că nici o teorie nu trebuie să-și aroge drepturi absolute și că ceea ce primează sunt talentul, sensibilitatea și disponibilitatea intelectuală.

XS
SM
MD
LG