Linkuri accesibilitate

Au existat doi Lenin: unul care știa că istoria nu poate fi violată, forțată, constrânsă să se conformeze visurilor revoluționare nesăbuite, cel care îl contrazicea virulent și vituperant pe Troțki, în 1905 și după aceea, pe tema revoluției permanente. Cel care știa că, înainte ca revoluția proletară să fie la ordinea zile, era nevoie de „maturizarea condițiilor obiective”. Că e nevoie de proletariat, de burghezie, de industrie. Că triumful proletariatului nu se poate produce în absența premiselor unei autentice revoluții proletare, între care existența unei industrii dezvoltate. Acesta era Lenin care citise atent prefața lui Marx la „Contribuții la critica economiei politice” și nu cultiva aventurismul iresponsabil. Dacă vreți, Lenin sociologul, nu Lenin poetul și profetul revoluției.

Pe de altă parte, a existat celălalt Lenin, pentru care maxima „on s'engage et puis on voit” era una demnă de urmat. Evident, acest al doilea Lenin este rezultatul cataclismului reprezentat de Primul Război Mondial. Tot ceea ce păruse bătut în cuie, stabil și previzibil era acum bulversat. Se prăbușise o lume, se năștea una nouă. Asemenea Rosei Luxemburg, Lenin era convins că alternativa ineluctabilă este socialism sau barbarie.

Prin urmare, avem de-a face cu un Lenin al prudenței istorice și unul al Marelui Experiment. Merită avut în vedere modul în care a înțeles Lenin să reacționeze la febricitarea mesianică a stângiștilor din Vest, în anii care au urmat victoriei bolșevice și instaurării ideocrației bolșevice. Textul clasic pe subiect este „Stângismul - boala copilăriei comunismului”.

În plină recrudescență stângistă, merită să revenim la Lenin, mai ales că el este invocat adeseori drept arhetip al acestei presupus indispensabile impaciențe, simbol absolut al ceea ce Alain Badiou, Slavoj Žižek și adepții lor celebrează, exaltă și revendică drept l'evénement. În primii doi ani de după luarea puterii, Lenin, Troțki și ceilalți corifei bolșevici pariau pe victoria forțelor revoluționare în alte țări: Polonia (prin export de revoluție pe cale armată), Ungaria cu acea Republică Sovietică a lui Béla Kun, Bavaria, etc. Trebuia făcut orice pentru a evita izolarea primului stat socialist, mistuit de un necruțător Război Civil și amenințat de intervenția străină.

Cu timpul însă, Lenin devine tot mai conștient că scenariul revoluției mondiale era sortit eșecului pe scurtă durată. Sigur, el ține discursuri înflăcărate despre semnificația globală a Revoluției din Octombrie, dar o face nu pentru a impune un model constrângător. Din nou, și aici avem de-a face cu un Lenin care pendulează între imperativul solidarității necondiționate cu URSS și recunoașterea faptului că fiecare țară își are tradițiile proprii.

Relația dintre comunismul rus și cel german a jucat un rol esențial, în varii perioade, în dialectica revoluționară a primei jumătăți a secolului XX. Primul președinte al Cominternului, Grigori Zinoviev, a încurajat strategia stângistă în PC din Germania (KPD), s-a bizuit pe grupul radical condus de Ruth Fischer (1895-1961) și Arkadi Maslow (1891-1941).

După ruptura cu Stalin, Zinoviev și protejații săi din Germania au devenit paria, pozițiile lor au fost denunțate drept iresponsabile. Publicată în plin Război Rece, în 1948, la Harvard University Press, cartea lui Ruth Fischer „Stalin and German Communism” rămâne, în pofida accentelor subiective incontestabile, un document revelator pentru tragedia comunismului german. Pe numele ei originar, Elfriede Eisler, Ruth Fischer era o ființă pasională, predispusă la agresivitate verbală și înclinată adeseori spre pamflet vitriolic. Fratele ei, Hanns Eisler, compozitor de autentic talent, a compus muzica imnului de stat al RDG. Alt frate, Gerhard, a făcut parte din aparatul de spionaj sovietic în Statele Unite în timpul războiului, apoi, întors în Germania de Est, a fost unul din stâlpii propagandei regimului Ulbricht. Ruth Fischer se referea la ei ca la „ex-frați”...

În martie 1919, Lenin decide, așadar, înființarea Internaționalei a III-a. Ruptura cu social-democrația (Internaționala a II-a, acuzată de trădarea intereselor proletariatului în 1914) devenea astfel definitivă și irevocabilă. Ideea plutea în aer încă din 1918, Rosa Luxemburg, ucisă în ianuarie 1919, a mai avut timp să-și trimită emisarul, pe Hugo Eberlein, spre a transmite liderilor bolșevici marile ei rezerve legate de constituirea unui asemenea focar al revoluției planetare. Cunoștea foarte bine forma mentală a bolșevismului, anticipa structurile de maxim autoritarism care aveau să pecetluiască activitatea Cominternului. În același timp, în Occident, se coagulează facțiuni pentru care revoluția este la ordinea zilei, gata să utilizeze modelul insurecțional indiferent de costurile umane. În Italia, Olanda, Austria, Germania, ultra-stângismul făcea ravagii. Se respinge aprioric parlamentarismul, se preconizează violența, atacul total împotriva statului burghez.

Tocmai din acest motiv, în aprilie 1920, Lenin simte nevoia unei radiografii a acestei maladii politice și psihologice. Pentru Lenin și epigonii săi, stângismul este o formă de infantilism politic. Peste decenii, deplorând scleroza Partidului Comunist Francez, stângistul Daniel Cohn-Bendit avea să scrie o carte intitulată „Stângismul--remediu pentru maladia senilă a comunismului”. Stângismul pariază pe imprevizibil și este deliberat anti-determinist. Este vorba de ceea ce lexicul bolșevic numește o „deviere” iar devierile sunt patologii politice, trebuie identificate și eliminate. Lenin nu contestă buna-credință a stângiștilor, îi admonestează însă pentru incapacitatea de a lua măsura situației obiective, pentru un romantism politic adeseori suicidar. Din nou, Lenin nu este un om al dialogului, el simte nevoia să vitupereze împotriva spontaneității revoluționare și să accentueze importanța unei temeinice munci de organizare. Un subcapitol din „Stângism, boala copilăriei comunismului” se intitulează „Mase, clase, partid, conducători”. Exponentul en titre al elitismului cvasi-teocratic bolșevic îi critica pe stângiștii vestici că nu înțeleg ABC-ul luptei politice și ideologice pe lungă durată. Că sunt grăbiți, intempestivi, lipsiți de simțul măsurii. Ca și cum el și Troțki, în octombrie 1917 (stil vechi) ar fi fost calmi și circumspecți!

Ulterior, cultura politică a bolșevismului (folosesc aici conceptul lui Robert C. Tucker) avea să se scindeze între un bolșevism de „dreapta” și unul de „stânga”. Primul a fost simbolizat de Nikolai Buharin, al doilea de Lev Troțki și, îndeosebi după 1925, de Grigori Zinoviev și Lev Kamenev. Stalin a pozat în centrist, dar, în realitate era un stângist oportunist. În final, a mers pe linia a ceea ce biograful său, Robert C. Tucker, a diagnosticat drept bolșevismul de extremă dreapta. Jdanovismul a sintetizat fixațiile ultimului Stalin: etnocentrism velicorus, șovinism de mare putere, antisemitism, paranoia. Inamicul principal în această fază este „cosmopolitismul fără rădăcini”.

În ale sale fascinante memorii, Arthur Koestler povestește o glumă care circula la Moscova la începutul anilor '30: „Ce înseamnă când nu este pâine la oraș, dar este la sate? O deviere de dreapta, buharinistă. Ce înseamnă când este pâine la oraș, dar nu la sat? O deviere de stânga, troțkistă. Ce înseamnă când nu este pâine nici la oraș, nici la sat: aplicarea corectă a liniei partidului. Ce înseamnă când se găsește pâine și la oraș, și la sat: Ororile capitalismului”.

XS
SM
MD
LG