Linkuri accesibilitate

Marxismul, indeosebi in versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune milenaristă, proletariatul este mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare îndreptându-mi atenția asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea si protejarea proprietatății private. A urmarit să transceandă o societate presupusa a fi iremediabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute si chiar „stapânite”. În consecință, concepția sa despre lume său ar fost în mod necesar stiințifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Este vorba de o paradigma a conflictului inexorabil in urma căruia unul din termenii contradicției sociale, in acest caz burghezia, trebuie suprimat precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat de această filozofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus suprematia partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, doctrina bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însusi de acest vis redemptiv, pentru Marx clasa revoluționară, expresia istorica a constiintei nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare in care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experientele viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală a emancipării dobandita prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Zizek si adeptii sai). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferintele și anxietățile milenare ale societății. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Declinul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul nazuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu instrăinarea ideologică a subiectului, cu „conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit interiorizeze axiomele marxismului au devenit, in chip „obiectiv”, avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculara, drept ținta unei anihilari obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale si totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, al colectivismului inflamant. Manifestul prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societății umane, sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultima instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat către noua grădină a Omului in care nu va mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frica. In chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit le livre de chevet al extremismului de stânga bântuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG