Linkuri accesibilitate

Ca-n orice orășel balnear care se stimează, în perioada estivală localnicii alcătuiesc o minoritate neînsemnată a Sozopolului, asta dacă nu-i punem la socoteală și pe cei dispăruți, ale căror fotografii negru-alb sau color, prinse în piuneze pe tulpinile copacilor, pe stâlpii porților, la intrarea în centrele comerciale, pe fațadele bisericilor etc., etc. te privesc de pretutindeni. Unul câte unul sau un perete întreg de portrete îndoliate, morții dragi nu-i sperie pe turiștii ce-și văd de ale lor pe străzile pavate ale orașului vechi – o bijuterie de piatră și lemn pe care, oricât ai bate-o cu piciorul, mai rămâne ceva de descoperit pentru a doua zi, ca să nu zic pentru a doua (niciodată o ultimă!) oară.

La Sozopol (foto: Emilian Galaicu-Păun)

La Sozopol (foto: Emilian Galaicu-Păun)

Cele mai multe imagini cu Тъжен помен și Възпоменание le-am văzut chiar pe strada centrală a orașului vechi, Apolonia – pe cât de pitorească sub aspect arhitectural, pe atât de… comercială. Butic lângă butic, zeci de mici restaurante și pizzerii, case de schimb valutar din sută în sută de metri, și tot atâtea fețe de oameni cari au fost – ca să reiau un titlu celebru –, afișate oriunde s-a găsit un loc liber, totul într-o pașnică vecinătate. Majoritatea dați la Тъжен помен sunt dispăruți recent: fie că au trecut 40 de zile, fie că tocmai s-a împlinit anul; cei trecuți la Възпоменание au ceva vechime: 3 ani, 10 ani, 20 de ani (n-am stat să stabilesc recordul întru aducere-aminte). Un pomelnic în aer liber, iar acolo unde fotografiile morților dragi ocupă un perete întreg – de pildă, pe timpanul bisericii Sfântul Gheorghe –, un columbar-cenotaf. În felul acesta, nu doar cei apropiați cinstesc memoria adormiților, ci și orașul aduce un ultim omagiu foștilor săi locuitori.

Mi s-a spus că ține de o tradiție locală, acest cult al memoriei – nici globalizarea (niște indieni costumați, cu pene pe cap, interpretează cântece maya la nici o sută de pași de biserica Sfinților Chiril și Metodiu; or, așa ceva am văzut cândva și la Iași, în holul Palatului Culturii în zilele târgului de carte Gaudeamus, și chiar la Chișinău, acum doi-trei ani, în fața magazinului Gemenii), nici afluxul sezonier de turiști nu par să fi clintit credința bulgarilor în strămoși. Sigur, toate aceste Тъжен помен și Възпоменание n-au renumele Cimitirului vesel din Săpânța, și nici nu am văzut turiști pozându-se pe fundalul lor (de ce ar fi făcut-o?! ei ce n-au morții lor?!!), dar abia ele fac din Sozopol un oraș literalmente de pomină. (În comparație, cimitirul aflat la jumătate de oră de mers pe jos în afara orașului pare mai degrabă un loc uitat de Dumnezeu…)

Aici s-ar cere de pus punct, doar că întâmplarea face ca-n seara zilei de 31 august – ziua în care ne adunăm cu toții, an de an, în familie, ca s-o pomenim pe bunica Emilia, trecută la cele veșnice în 1994; prin extindere, ziua pomenirii morților noștri dragi –, stând la masă, cineva din noi să răstoarne paharul cu vin roșu. Ziua în care Възпоменание este trăită ca Тъжен помен.

XS
SM
MD
LG