Linkuri accesibilitate

În ianuarie 2015 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Santiago Carrillo. Cartea lui Paul Preston, apărută în 2014, poartă titlul „The Last Stalinist" și demistifică biografia celui care a condus PC din Spania până în anii '80. Pe Ceaușescu și Carrillo îi unea disprețul tipic leninist pentru „morala burgheză”. Erau amândoi machiavelici, în sensul corupt, pejorativ, al termenului. În numele unui scop utopic, au fost dispuși să folosească și să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violența brută. Amândoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915-2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceaușescu. Îi unea, în egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-și anihila adversarii politici. Erau amândoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din „Times Literary Supplement” (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monștri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unității de monolit a partidului, ambii au pozat în anti-staliniști, fiind de fapt cei mai închistați staliniști.

Postul de radio „Pirenaica” al PC din Spania (se numea oficial „Radio España Independiente”) a emis ani de zile de la București dintr-o clădire din apropierea Muzeului de Istorie a Partidului în care se afla și postul de radio „Vocea Adevărului” al PC din Grecia. La București s-a desfășurat în mare secret, în 1956, o celebră plenară a CC al PC din Spania unde Carrillo a reușit să-și impună dominația. A transformat-o pe înflăcărata stalinistă Dolores Ibárruri (La Pasionaria) într-o simplă prezență simbolică, lipsită de orice putere reală, în fruntea acelei formațiuni aflată în clandestinitate și dirijată din străinătate de grupul Carrillo.

În timpul Războiului Civil, Carrillo a fost direct implicat în operațiuni de sângeroase epurări, inclusiv masacrul din 1938 de la Paracuellos de Jarama, lângă Madrid. Peste 2500 de persoane au fost ucise într-o operațiune de lichidare a presupușilor membri ai unei fictive „coloane a cincea”. Masacrul a fost organizat cu sânge rece, așa cum avea să fie și cel de la Katyn în 1940. Carrillo a făcut parte din cel mai dur nucleu al celei mai inclemente stângi. O stângă totalitară pe care George Orwell a demascat-o exemplar în „Omagiu Cataloniei”.

Rămâne de cercetat în arhivele Secției Internaționale a CC al PCR dacă și în ce măsură Santiago Carrillo a exprimat vreodată cea mai mică rezervă în legătură cu măsurile paranoice ale regimului Ceaușescu. Aparențele erau ale unei mari admirații reciproce, familia Carrillo era anual invitată să-și petreacă vacanța de vară la Neptun. Între amicii lui Carrillo de la București, unul dintre cei mai influenți era Valter Roman.

După înfrângerea Republicii, în 1939, Carrillo, împreună cu José Díaz (secretarul general al partidului), cu Enrique Líster și, desigur, cu Pasionaria, s-a aflat în exil în URSS. Apoi a plecat în America Latină (Mexic, Argentina). Grav bolnav, Díaz s-a sinucis în anii războiului. Carrillo a urmat cursurile uneia din școlile Cominternului. A participat la sinistre acțiuni propagandistice menite să-i oblige pe refugiații politici spanioli, dintre care mulți erau de-acum dezamăgiți de realitățile sovietice, să ridice osanale lui Stalin și „patriei socialismului biruitor”.

În anii '60, conducerea PC din Spania s-a aflat la Paris și la Praga. Pasionaria locuia la Moscova. În 1964, Carrillo i-a eliminat din Biroul Politic pe ereticii Jorge Semprún și Fernando Claudín. Ulterior, le-a adoptat ideile, prezentându-le drept ale sale. A scăpat de concurentul său Julián Grimau, trimițându-l la moarte sigură în Spania franchistă. Fusese foarte apropiat de Claudín, ceea ce nu l-a împiedicat să-l excomunice în clipa când acesta a îndrăznit să-i conteste autoritatea. Ca și în cazul lui Ceaușescu, motivația centrală a comportamentului său politic a fost voința de putere.

După moartea lui Franco, transfigurat în „eurocomunist”, Carrillo a îmbrăcat veștmintele unui apărător al democrației. Nu se poate nega că în momentul loviturii de stat eșuate din 1981 a dovedit curaj. În mișcarea comunistă internațională, asemeni leninistului din Balcani, adică lui Ceaușescu, Carrillo a susținut poziții de tip național stalinist. Nu a încurajat niciodată democrația internă în propriul partid, a prigonit „fracțiunile”, dar a condamnat invazia Cehoslovaciei în termeni extrem de vehemenți, ca și Ceaușescu în faimosul discurs din 21 august 1968. A existat o diferență, așadar, între leninismul unui Álvaro Cunhal, ultra-obedientul lider al Partidului Comunist Portughez, un loialist necondiționat al liniei moscovite, și Carrillo, cu ale sale critici la adresa hegemonismului sovietic. Cum notează Preston, Carrillo a dovedit divorțul de stalinism în două momente: în 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, și mai ales în august 1968, când a condamnat vehement invazia Cehoslovaciei. În ale sale memorii, a scris că ochii i se deschiseseră de fapt încă din vara anului 1956, când a petrecut, împreună cu soția sa, un concediu în Cehoslovacia împreună cu Artur London, supraviețuitor al procesului Slansky, și cu soția acestuia, Lise Ricol. Ceea ce-a omis să spună Carrillo este că el însuși a organizat vânători de vrăjitoare în propriul partid, de pildă împotriva lui Joan Comorera, conducătorul comuniștilor din Catalonia. Invectivele împotriva lui Comorera și Jesús Monzón erau preluate tale quale din rechizitoriile proceselor-spectacol de la Budapesta și Praga.

Este limpede că oameni precum Carrillo, discipolul lui Dolores Ibárruri, vedeau succesul taberei republicane în Războiul Civil drept premisa instituirii unei dictaturi de tip bolșevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă ești onest, să nu fi de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei excepționale cărți despre politică și cultură în Spania franchistă („Franco's Crypt”) atunci când scrie: „Dacă Republicanii ar fi câștigat Războiul Civil, care ar fi fost șansele ca Santiago Carrillo să nu devină președinte?"

XS
SM
MD
LG