Linkuri accesibilitate

Nimic despre miile de copii, femei şi bătrâni care s-au refugiat din calea prăpădului nu pare să-i fi mişcat...

Odată ajunşi la închisoare, marii infractori devin nişte înţelepţi. Dincolo de sârma ghimpată şi de zăbrele, fâlfâie făcliile inteligenţei concentraţionare. Au opinii, fac pronosticuri, chibiţează jocurile politice, scriu pe blog şi reţelele de socializare şi concep, ca miliardarul Nicolae, câte-o carte pe lună, într-un ritm care l-ar fi turbat pe Georges Simenon.

Omar Hayssam este unul dintre iluminaţii puşcăriei. A fost condamnat la peste 23 de ani pentru terorism. Are aşadar timp berechet la dispoziţie şi, mai mult decât atât, pretinde că are şi informaţii. Nu se ştie cum le primeşte: accesează siteurile alea teroriste la care era abonat până mai ieri sau i-a împrospătat memoria tovarăşul său de nebunii Munaf, adus în ţară cu coloana de berbecuţi de la poliţie, ca un preşedinte de stat. Oricum, Omar Hayssam spune că afirmaţia consilierului prezidenţial Leonard Orban că în România nu vor veni în următoarele luni decât circa două mii de refugiaţi din Siria care vor fi repartizaţi în şase centre deja pregătite este pripită şi neinformată. Sirianul Hayssam ştie sigur că divizii întregi de refugiaţi (trei mii pe zi) vor rupe graniţele şi că România nu este pregătită pentru ei. Are mustrări şi sfaturi pentru ministere şi doar gratiile îl opresc să participe la o şedinţă de guvern, să pună lucrurile în mişcare. Iar la vorbitor nu poate primi decât câte un jurnalist curios.

Mai că nu i-a cerut preşedintelui Iohannis să-l angajeze consilier pentru relaţia cu concetăţenii de peste graniţă. Dar postul l-a primit Sandra Pralong care a mai ocupat acest post în mandatul lui Emil Constantinescu. A acceptat de la prima strigare postul la Cotroceni însă nu înainte de a şterge de pe pagina sa de socializare o însemnare despre cum vede ea criza refugiaţilor. Medita în acele câteva rânduri stranii (ca topică şi logică) la condiţia refugiaţilor, punând între paranteze tragedia siriană. Se întreba cum de s-or fi brodit criza economică greacă şi valul de refugiaţi? De unde au apărut atâtea călăuze? De unde au avut refugiaţii atâţia bani?- întrebări retorice cu răspuns implicit, insinuând aşadar că ar fi vorba despre o invazie coordonată de forţe oculte cu o agendă bine stabilită. Probabil că, pentru noua consilieră, sutele de victime călcate în picioare sau aruncate în mare nu sunt decât cioburi din scutul uman care protejează armata invadatorilor.

Viziunea recent-numitei consiliere prezidenţiale rimează şi ritmează cu aceea a altui mare om politic, generalul Mircea Chelaru, ridicat la multele lui stele tot în perioada Constantinescu, când a ajuns şi şef de Stat Major. S-a făcut remarcat spunând, în 2000, la două zile după ce a fost numit general de armată, că există forţe care doresc desprinderea Dobrogei de patria-mumă. Acum spune că suntem „în plin război mondial”, că valul de refugiaţi ar fi semnul începutului sfârşitului. „Nu sunt pentru a face din România un lagăr de concentrare a emigranţilor fără de ţară”, spunea cel mai prolix general român.

În mod straniu, vehemenţa generalului (trecut în rezervă pentru că îi pâlpâiau stelele) seamănă cu aceea a căpitanului de cursă lungă Traian Băsescu. Pentru că nu se mai poate folosi de soarta românilor să crească în sondaje, fostul preşedinte se ia de cea a refugiaţilor. „Nu e jocul nostru, nu este problema noastră”, spune fostul preşedinte. „România nu trebuie să-şi asume parte din drama acestor amărâţi, adaugă el. Sunt alţii care au responsabilitate în Europa, care trebuie să-şi asume”, pentru că au creat haos în acele state. Şi-apoi nimeni nu ştie câţi militanţi ISIS sunt printre refugiaţi, mai spune fostul preşedinte, citând parcă din ultimul discurs al lui Marine Le Pen. Nimic despre miile de copii, femei şi bătrâni care s-au refugiat din calea prăpădului nu pare să-l fi mişcat pe fostul şef de stat. Iar memoria sa nu bate până la exodul de pe vremea comunismului, când România a pierdut mare parte din elita intelectuală şi morală a societăţii, în parte moartă, în parte refugiată din calea tăvălugului totalitar. Ce s-ar fi întâmplat dacă politicienii occidentali i-ar fi întors de la graniţă pe refugiaţii din lagărul comunist spunând că sunt coloana a cincea a invaziei bolşevice? Dar nu te poţi aştepta la astfel de regrete din partea celui care spunea că, în primii zece ani de dictatură, Ceauşescu a fost un personaj istoric pozitiv.

Fostul preşedinte uită că, până nu demult, îi considera pe şefii de stat vest-europeni cei mai buni prieteni ai omului şi se poza cu ei din toate poziţiile, fără să-i pese că sunt licurici, unii mari şi alţii mici. Toţi erau şefii lui şi, de dragul lor, a schimbat sexul şi numele partidului care-l susţinea. Se lăuda cu implicarea României în zonele de conflict, vorbea mereu despre efortul militar românesc, vizita diviziile din Iraq şi Afghanistan când era în pană de popularitate, să se pozeze cu casca pe-o ureche, iar cea mai mare lovitură mediatică a fost când s-a jucat de-a răpitul jurnaliştilor în Iraq, joacă despre care Omar Hayssam şi Mohammad Munaf multe ar avea de spus dacă ar fi cineva să-i asculte acolo, dincolo de sârma ghimpată.

A spus şi preşedintele Iohannis ceva de neînţeles, într-o limbă de lemn îndelung lustruită pare-se de şeful său de cancelarie Dan Mihalache. A spus că migraţia este o continuă provocare europeană, că trebuie identificate şi implementate măsuri, că „soluţii durabile pentru dialog şi cooperare”, că „eforturi de combatere” şi „cauze profunde”, de parcă i-au pus un chip electronic, să-l împiedice să aibă suflet şi reacţii umane, fireşti pe această temă.

În mod ironic, singurul care pare să aibă o părere clară şi pozitivă în privinţa refugiaţilor este premierul Victor Ponta, mai ales că se poate părui cu bătăuşii lui preferaţi. Primul în ordinea de pe tricouri este Traian Băsescu. La el se referea premierul când spunea că mai sunt unii care fac „tot felul de declaraţii aberante – cum că ar trebui să închidem graniţele, să nu primim pe nimeni în ţară. Serios? ricanează premierul. Dar când românii au mers în Europa, ne-a plăcut!” Le-a plăcut şi când au mers la Miami. Poate că, până la un punct, invazia românilor, despre care vorbeau mai ieri britanicii, de pildă, a semănat cu aceea a refugiaţilor sirieni. Însă nu e mai puţin adevărat că invazia românilor se tot petrece de decenii şi, după cum spun statisticile, în scurtă vreme nu va mai fi cine să plătească pensiile.

Oricum, în contextul în care fiecare minister se scobeşte prin buzunare şi nu găseşte cei patru lei pe zi alocaţi de refugiat, pentru mâncare, cazare şi cei 60 de bani pentru cheltuieli zilnice, este evident că declaraţiile premierului sunt fabricate pentru export într-un moment în care stă cam prost cu imaginea şi încearcă să-şi cumpere indulgenţe, mai ales de la Berlin. Mai mult, acum, că Parlamentul a votat Codul fiscal aproape identic cu versiunea guvernamentală respinsă anterior de preşedintele Iohannis, s-a dat drumul la prăvălia cu mici, fasole şi găleţi electorale. Ministerul muncii vrea să adopte o hotărâre conform căreia cei care acceptă locul de muncă repartizat de Bursa locurilor de muncă să primească, în continuare, o cotă parte din ajutorul social. Dacă economia românească a crescut cu adevărat şi nu doar pe hârtie, atunci a făcut-o degeaba pentru că nimic din această creştere nu ajunge în investiţii, ci doar în mită electorală. Premierul preferă să le dea oamenilor peştii şi nici nu-i trece prin minte să-i înveţe să pescuiască. E mai comod şi oricum nu dă doi bani pe învăţământ. Iar dacă i-ar învăţa, n-ar mai rămâne peşti în bazinul electoral.

Teama de implicaţiile pe care le-ar putea avea valul de refugiaţi pentru România este comică. România a fost decenii deznaţionalizată şi desfigurată cultural de orice bocanc mai greu pus pe grumazul ei. A învăţat ruseşte, a dansat cazacioc, a plâns în hohote la moartea lui Zelea Codreanu, Stalin şi a lui Dej, are probleme cu identitatea istorică şi sunt unii, nu puţini, care încă mai deplâng naţionalism-comunismul lui Ceauşescu pe care-l consideră un personaj istoric pozitiv.

Chiar şi o sărbătoare culturală de anvergura Festivalului George Enescu are ceva de mâna a doua, trist şi vulgar, măcar pentru că printre spectatori vezi triste figuri pe care nu le-ai asocia decât cu tractirurile unde-şi negociază posturile sau preţul, locante unde se ascultă manele şi unde forma absolută de preţuire a artei este bancnota lipită pe fruntea muzicanţilor. E ocazia în care, a câta oară! marile personaje ale lumii artistice strâmbă din nas când dau de acustica de plenară comunistă a Sălii Palatului. Aproape că a devenit un ritual ca marii muzicieni să protesteze politicos pe tema acusticii de birt, iar Zubin Mehta, marele dirijor indian care a acceptat să fie directorul festivalului din 2017, în locul lui Ioan Holender, a spus răspicat că este necesară o nouă sală de concerte.

Orice om de bun simţ ştie că nu se poate cânta Mahler pe scena unde-şi rostea Ceauşescu discursurile. Viaţa culturală merge dusă de o inerţie, o nepăsare deseori întâlnite în cultura sau mai degrabă incultura ultimilor ani. Sunt anii în care Muzeul literaturii a fost evacuat în stradă, Poarta sărutului a fost spălată cu substanţe care au degradat-o, casa copilăriei lui Enescu, în Mihăileni, s-a ruinat în vreme şi doar iniţiativa încăpăţânată şi energică a pianistei Raluca Ştirbăţ, subtilă interpretă a maestrului de altfel, a reuşit să clintească munţii de birocraţie şi nesimţire şi să transforme molozul anilor de delăsare în monument istoric. Şi, în ciuda unor oameni inimoşi, casa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin nu a avut acest noroc. Din toate aceste amnezii sau acte ratate răzbate teama piticilor zilei că orice comparaţie cu predecesorii lor le-ar fi defavorabilă.

Este semnul că România a fost deja invadată de stoluri succesive de lăcuste care au ruinat-o economic, social şi cultural, i-au distrus echilibrul, anatomia, potenţialul. Nu sunt speranţe să se schimbe situaţia, de vreme ce pachetul de legi electorale încă lâncezeşte în Parlament iar partidele nu fac decât să-şi recicleze scheletele din dulapuri, promiţând schimbarea.

De ce le-am pretinde politicianilor reacţii umane şi echilibrate faţă de valul de refugiaţi, câtă vreme ei nu au înţelegere nici măcar faţă de proprii concetăţeni? Se poartă ca nişte invadatori, transformându-i pe oamenii obişnuiţi în cetăţeni de rang doi, schimonosind instituţiile şi principiile democraţiei, aducându-şi rudele înfometate la borcanul cu miere al bugetului şi trasând bantustane de partid şi de stat. Mai toţi văd în graniţe o garanţie de protecţie şi sunt dispuşi să ridice ziduri de sârmă ghimpată ca să ţină răul afară, aşa cum au făcut şi cu gardurile din jurul vilelor construite cu sudoarea lor de bugetari. Nu de umanism au nevoie, ci de mai multă sârmă ghimpată. Par să nu-şi dea seama că, de fapt, singurul efect al sârmei ghimpate este că ţine răul înăuntru.

XS
SM
MD
LG