Linkuri accesibilitate

Atunci când bufonii, histrionii și cabotinii, profeții și nostalgicii „ipotezei comuniste” sunt așezați pe piedestal de către amatori cu aplomb care speră cu disperare că-i va lua cineva în seamă, este bine să ne amintim de reperele intelectuale esențiale. Țin să mărturisesc că am fost și rămân îndatorat modelului de raționalism lucid, remarcabil întruchipat de Raymond Aron (1905-1983). Îmi amintesc cu melancolie de momentele când, după aride seminare de materialism istoric ori de „socialism științific”, descopeream lumea de adevăruri cristalin formulate de ilustrul sociolog francez.

Oficial, Aron era inexistent în bibliografiile cursurilor Facultății de Filosofie a Universității din București. Atunci când vorbeau despre Aron, corifeii „marxismului creator”, gramscienii de serviciu, se înfierbântau și ne spuneau că era un îndârjit „dușman al marxismului”. Pe cât încercau ei să-l compromită în ochii noștri, pe atât eram unii dintre noi mai atrași de creația sa sociologică și filosofică. Puține lecturi pot fi considerate mai relevante pentru un gânditor est-european decât Opiul intelectualilor, acea radiografie a iluziilor marxiste și marxizante din lumea culturală occidentală (volumul a apărut la editura Curtea Veche, tradus de Adina Diniţoiu, în colecția „Constelații”, pe care o coordonez începând din 2005, acum o coordonez impreună cu politologul Marius Stan). Peste ani de zile, François Furet avea să întreprindă o arheologie comprehensivă a seducției comuniste. Iar Marc Lazar avea să publice revelatoarea sa carte Le communisme. Une passion française. La vremea când Aron a publicat Opiul, Parisul nu era pregătit să audă acele lucruri, Aragon și „Les lettres françaises” dădeau încă linia, Sartre și „Les Temps modernes” o urmau cu minime abateri. Castoriadis, Lefort și Lyotard erau niște proscriși, condamnați la marginalitate tocmai pentru că, în revista lor, „Socialisme ou Barbarie”, nu cedau presiunilor ideologice comuniste.

Scrisă cu mulți ani înainte de producerea „efectului Soljeniţîn”, cartea lui Aron despre servitutea voluntară a intelectualilor de stânga a fost atacată drept „tendențioasă”. Partizanatul era acceptabil doar de pe pozițiile stângii pro-sovietice. Conștiința istorică era fatalmente falsă dacă nu era a clasei muncitoare, cristalizată în doctrina oficială a partidului comunist, „Prințul modern”, cum îl numea într-un elan mitologizant Antonio Gramsci. De la Lenin citire: „Filosofie burgheză ori proletară, cale de mijloc nu există”. Să-l ataci pe Aron, chiar în compania ultra-staliniștilor Roger Garaudy și Jean Kanapa, era de bonton. În final, Kanapa a devenit eurocomunist, iar Garaudy negaționist al Holocaustului și amic personal al lui Gaddafi (fostul leninist, convertit la Islam, este citat azi favorabil pe forumurile unor bloguri radicale de stânga).

Din ideile lui Aron s-a născut noul liberalism civic francez. În spiritul său s-au format gânditori remarcabili precum Marcel Gauchet, Pierre Manent și Pierre Rosanvallon. Despre Aron, Camus și Léon Blum a scris Tony Judt superba sa carte The Burden of Responsibility, apărută la Polirom în 2000, în traducerea lui Lucian Leuștean. Distinsul istoric Neagu Djuvara a fost doctorandul marelui sociolog. Discipol al său este și Pierre Hassner, gânditor politic excepțional, originar din România. Gândirea lui Aron a fost una din sursele eticii neuitării susținută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ideile sale au influențat abordarea libertății, a totalitarismului și a radicalismului în gândirea multor intelectuali români. În final, chiar Jean-Paul Sartre, despre ale cărui năluciri dialectice Aron a scris pagini devastatoare, avea să recunoască faptul imposibil de negat că, în anii '50, dreptatea fusese de partea fostului său coleg de la École Normale Supérieure. Așa s-a ajuns la celebra strângere de mână din anii '70, când Sartre și Aron au luptat împreună în favoarea refugiaților vietnamezi.

Scrisă într-o epocă în care Sartre nu se sfia a declara marxismul drept „filosofia de nedepășit a epocii noastre”, cartea lui Aron îndrăznea să rostească adevărul despre veștmintele inexistente ale împăratului. Nu era vorba de o negare a marxismului ca filosofie politică și ca teorie sociologică. Aron a fost întotdeauna convins că unele din conceptele lui Marx stau la baza teoriei sociale moderne (a se vedea clasica sa lucrare Les étapes de la pensée sociologique). Era mai degrabă vorba de curajul de a numi radicalismul bolșevic, născut din marxism, chiar dacă un bastard, drept un instrument pentru degradarea rațiunii. Aron se întâlnea în critica formelor de sclavie spirituală cu analizele unor Arthur Koestler (născut și el în 1905) ori Czesław Miłosz din Gândirea captivă. Încrezător în virtuțile rațiunii critice, Raymond Aron nu s-a temut să vâslească împotriva curentului și nu s-a lăsat intimidat de efemerele, dar atât de spectaculoasele mode de pe malul stâng al Senei.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG