Linkuri accesibilitate

Înainte de orice, trebuie scoase din joc așa zisele explicații socio-politico-istorice. Ideea după care violența islamică e rezultatul direct al opresiunii occidentale trecute sau prezente e un clișeu comod. Acest alibi impunător e folosit deopotrivă de sprijinitorii cauzei arabe și de autorii actelor de violență teroristă. Violența absolută și lipsa de sens a ororilor pe care le cultivă organizații ca Statul Islamic trec pragul răzbunării imaginare sau reale și vorbesc despre cu totul altceva.

Oroarea răului absolut e prea mare pentru a sluji drept comentariu al unei situații trecute sau prezente. Voluptatea violenței și ritualizarea migăloasă a crimelor vin dinăuntru, din tulburări uriașe ale minții și sufletului traduse în cea mai deplină barbarie. Ce se poate spune despre distrugerea Palmyrei și despre execuțiile bestiale la care recurge Statul Islamic e exact ce se poate vedea cu ochiul liber. Separat și la un loc, toate aceste acte sînt un fel de a distruge, de a desfința ceva, fie că e vorba de istorie (adică de timpuri scăpate de sub control și vinovate retroacticv de sfidare a cauzei islamice), fie că e vorba de viață în forma ei cea mai comună.

Ororile amintite sînt o încercare de a nega pînă la capăt orice. Nu numai restul lumii, dar și viața celui ce urăște și e gata să se suprime pe el însuși, într-o explozie sinucigașă. Actele Statului Islamic mărturisesc o nemulțumire, o furie, o aversiune totală față de lume și de existență. Amîndouă trebuie eliminate, în așa fel încît vie poate rămîne doar dorința de a nu lăsa nimic viu. Cine e deținătorul sau, mai degrabă, prizonierul acestui tip de psihologie, devine stăpînul absolut al lumii tocmai pentru că vrea și reușește să o elimine.

Distrugerea fizică a adversarului, a ființelor și a lucrurilor care se opun e, în genere, răspunsul la problema unei realități insuportabile prin complexitate și durată, o realitate care amenință pentru că surclasează individul torturat de criză.

În cazul Statului Islamic, acest confict ia proporții apocaliptice. Lumea e atît de insuportabilă și nepotrivită cu idealul brutal al credinței unice încît trebuie eliminată. Complet eliminată. Anihilarea timpului și a urmelor lui istorice (Palmyra), eliminarea bestială, vizibilă și teatrală a ființelor umane străine și, în fine, sinuciderea, sînt trepte spre descătuașre, spre eliberarea finală de toate obstacolele și complicațiile pe care le presupune lumea existentă și viața, adică actul de a exista. De aici, bucuria. Autorii atrocităților trăiesc senzația că se eliberează odată pentru totdeauna. Pare de neînțeles, dar asemenea complicații grave nu sînt nici imposibile, nici rare. Cel mai sigur lucru pe care îl putem spune în marginea lor e că asemenea tulburări sînt, întotdeauna, semnul unui conflict interior care trece în criză. Ființa individuală a celui cuprins de acest soi de contradicție terminală intră în conflict cu lumea pe care o găsește fie ostilă, fie inadecvată unui ideal absolut, care cere tocmai purificarea lumii pînă la în punctul utopic în care realitatea se așază cuminte la picioarele celui aflat în criză. Cum și de ce apare acest tip de criză e greu de spus, dar e de observat că aceste tulburări au marcat grupuri și chiar societăți depășite de mersul timpului și al lumii.

În fond, aceste tulburări sînt răspunsul la senzația de inferioritate și neputință pe care un individ sau un grup o trăiesc cu intensitate și o găsesc insuportabilă. Corecția aplicată de mersul lumii face din cel ce suferă o ființă neînsemnată. Rezultatul e resentimentul, care trece rapid în vocația de justițiar și înlesnește misiunea de a mîntui atît eul în criză cît și restul lumii. Cel mai direct: prin dispariție. Sîntem în fața unui complex abisal de trăiri și dereglări. Același comportament, în forme diferite, a însoțit toate mișcările ideologice și religioase care au pornit cu gîndul că lumea e greșită și trebuie eliminată pentru a fi schimbată. Forma extremă a acestor trăiri spune că lumea trebuie eliminată și atît. În acest punct se află furia terorismului islamic de astăzi, cu aparenta lui lipsă de sens. Asta, dacă ignorăm puterea tămăduitoare și letală pe care lipsa de sens o poate dezvolta.

S-a spus adesea că strategia Statului Islamic e mult mai pragmatică decît ne închipuim. Că actele repetate de barbarie au un scop precis și că pregătesc psihic terenul pentru o lume dominată de un Islam totalitar. Așa e. Dar asta nu poate scoate din joc apelul la lipsa terifiantă de sens a răului absolut. Cine recurge la așa ceva nu se poate detașa complet de instrumentul pe care îl folosește, pentru a reapărea, apoi, în calitate de purtător al unei noi ordini. Cine atinge, indiferent cît și cum, răul absolut e contaminat și devine parte a răului absolut.

XS
SM
MD
LG