Linkuri accesibilitate

Să fie o simplă coincidenţă că autorul albumului O antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015), Chişinău, 2015, dl Vladimir Bulat tocmai a luat – alături de Iurie Bârsa, Eleonora Brigalda-Barbas, Ludmila Toma, Eugen Lungu, Mihail Bacinschi, Mihai Dumitriu, Tudor Braga – Premiul Naţional pentru colecţia de albume Maeştri basarabeni din secolul XX, în 14 volume, scoasă la Editura ARC?! Sau destinul le aşează astfel încât celui ce are să i se mai dea…

La rându-i, criticul de artă Vladimir Bulat se arată mai degrabă parcimonios când e să facă o selecţie, „desigur subiectivă”, a unor „artişti ce marchează nişte borne” ale unui veac de pictură moldovenească, reţinând doar 18 „cazuri” – toate „nume de referinţă din diferite generaţii” – care ilustrează „cu prisosinţă întregul spectru de problematici şi motivaţii ale actului ale actului artistic (…) după al Doilea Război Mondial în spaţiul cultural dintre Prut şi Nistru”. Cum nu sunt critic de artă, ci doar un admirator al picturii – nu ratez vernisajele artiştilor locali, nici Bienalele Internaţionale de Pictură –, voi da credit proaspătului laureat al Premiului Naţional, reţinând nu doar lista celor 18 aleşi, ci şi câte-un argument pentru fiecare:

Moisei GAMBURD (1903-1954) – „Artistul s-a remarcat în epocă prin precizia şi fineţea desenului, prin compoziţiile sale meticulos chibzuite, prin cromatica caldă şi plină de armonie. (…) artistul şi-a stins culmea gloriei, oferită de sistemul artistic sovietic, dar apogeul acesteia l-a determinat pe Gamburd să-şi pună sfârşit zilelor. Înalta sa conştiinţă, dublată de un caracter ferm, onest, serios, nu a putut merge la nesfârşit cu dedublarea. S-a produs, prin el, o ruptură decisivă, tranşantă, violentă, aproape definitivă, lăsând în urma sa tradiţia interbelică, proces oprit înainte ca aceasta să se fi cristalizat pe de-a întregul, definitiv, rămânând într-un stadiu de formare.”

Mihai GRECU (1916-1998) – „Era unanim recunoscut ca un clasic al picturii moldoveneşti postbelice. (…) Este foarte adevărat că pictura lui Grecu nu a avut o încărcătură ideologică. Mai degrabă – una programatic estetică, prin care a susţinut că pictura nu doar arată, ci şi afirmă un anume simbolism. Mihai Grecu a fost un reper de primă mărime, iar arta lui a prilejuit un soi de analiză asupra felului în care un anumit tip de imagine devenise subiect de discuţie atât pentru artişti, critici de artă, cât şi pentru scriitori, poeţi, oameni de teatru.”

Ada ZEVIN (1918-2005) – „A stat la cârma unei pleiade întregi de pictoriţe-femei, pentru care problematica reprezentării oraşului «dizolvat» în culori a rămas o dimensiune constantă, un instrument de cunoaştere plastică. Alături de Mihail Grecu a explorat de o manieră experimentalistă limitele picturii, folosind pe larg materiale şi texturi netradiţionale, manierele inepuizabile ale frotajului, ale stratificărilor succesive; a lucrat adesea şi în acuarelă, punând accentul pe transparenţe şi semitonuri. A fost şi rămâne reprezentantul cel mai «meditativ» al plasticii moldoveneşti postbelice, dublat şi de o temeinică cunoaştere a istoriei artelor plastice.”

Igor VIERU (1923-1988) – „Mai bine de patru decenii artistul s-a concentrat asupra plasticii: desenului, formelor, culorilor, tehnicilor graficii. A fost mai mult un artist al literaţilor, decât al plasticienilor. Este destul de greu să defineşti care era domeniul lui forte, în care se simţea mai în apele lui. (…) Creaţia lui este perfect pliată pe mentalitatea şi universul cultural autohton. Chiar se identifică cu acestea, face parte din substanţa lor profundă, fundamentală.”

Aurel DAVID (1935-1984) – „S-a manifestat de timpuriu, ca un adept consecvent al picturii realiste, cu subiecte din viaţa rurală, agricolă şi pastorală. Tabloul Amiaza este considerat o capodoperă a epocii (1964). A excelat şi în arta monumentală, realizând câteva proiecte de mozaic, metal şi sculptură în plein-air. (…) Este autorul celebrei stampe Arborele Eminescu, care face parte din trilogia: Eminescu - Puşkin - Tolstoi, care i-a adus notorietatea în domeniul portretisticii.”

Valentina RUSU-CIOBANU (n. 1920) – „De la realismul de sorginte academistă artista a trecut la «realismul fotografic», iar apoi prin «atitudinea senzorială faţă de culoare» a ajuns la faza «primitivistă», dimensiunea senzorială fiind definitorie pentru perioada târzie a creaţiei sale. Dar nu se poate face departajări cronologice, căci diversele faze şi soluţii plastice se întrepătrund în timp, prin reveniri şi «serii» succesive, repetitive. «Geometrismul» este o altă faţetă interesantă şi pulsatorie în economia plastică a Valentinei Rusu-Ciobanu.”

Andrei SÂRBU (1950-2000) – „Andrei Sârbu este personalitatea-far a expresiei de tip experimentalist, considerat mult timp un artist underground, care făcea «joncţiunea» cu pletora avangardistă, fără a avea contact direct cu aceasta. El şi-a re-trăit pe cont propriu, în izolarea aproape anaerobă a mediului în care a creat, fervoarea energetică şi expresivă a artei abstracte, expresionismului, abstracţiei lirice şi a celei geometrice.”

Elena BONTEA (n. 1933) – „Pictura Elenei Bontea nu intenţionează să perturbe câtuşi de puţin percepţia şi habitudinile ochiului contemporan, nu-l agresează şi nici nu-l şochează în nici un fel, asta face act de prezenţă, matură, în măsura în care receptorul este într-o concordanţă dorită cu ea. Prin urmare, îşi aşteaptă mereu sfioasă şi cumsecade spectatorul. (…) Dacă ar fi să caracterizez întreaga operă a Elenei Bontea printr-un minim de cuvinte, i-am spune frust: «extaz latent».”

Sergiu CUCIUC (n. 1940) – „Este un plastician total atipic. Care vizionează lumea prin optica structurilor de culoare, a ritmului, precum şi a jocului percutant al complementarelor. Artistul a parcurs un traseu oarecum rectiliniu, fără mari şi ireconciliabile transformări, coliziuni interioare, sau schimbări de direcţie. A încercat să evite «temele mari», abordările sale plastice concentrându-se cu precădere pe naturi statice, peisaje, iar puţinele compoziţii de gen, cu ample desfăşurări de figuri şi «intrigi» – transformate în prilejuri de pictură pură, cu frotaje şi pensulaţii energice, ample.”

Mihai ŢĂRUŞ (n. 1948) – „Mihai Ţăruş şi-a găsit stilul şi «scriitura» plastică recognoscibile, a ajuns însă la ele în timp, lent, tenace, printr-o voinţă neînduplecată, aproape cinică. A mers e un drum de la care nu a abdicat, şi în care a crezut cu fermitate neostoită. E oarecum un drum elipsoidal, închis, căci de la experimentele cu spaţiul, tridimensionale, de la finele anilor ’70, cele actuale au revenit la aceleaşi scheme, doar cu un plus foarte vizibil de culoare, expresivitate, «suculenţă» i-aş spune. Nu este exclus ca acest drum să ducă, apoi, spre o epurare maximă a paletei, definitivă…”

Dumităr PEICEV (n. 1943) – „…beţie cromatică. Culoarea creează pasiuni, afecte. Învolburează sufletul. Peicev orchestrează mecanismele care provoacă astfel de învolburări. Portretul, la el, nu este decât un pretext, iar natura statică – text. Ambele devin grilă verbală, pe făgaşul căreia se suprapun, se melanjează straturile picturale. Peicev nu crede – precum Pollock – în purismul culorilor, ci în puterea întâlnirilor dintre culori. În tensiunea şi energetică pe care acestea le generează.”

Inessa ŢÎPIN (1946-2013) – „Artistă par excelence. Mai precisă – coloristă desăvârşită. (…) A lăsat o operă de o simplitate copleşitoare, dar nu mai puţin percutantă, care arată existenţa unei adevărate şcoli de «pictură feminină», care se particularizează de toată tradiţia existentă. Ştia să se bucure de rezonanţa cromatică, şi să o proiecteze în pânzele sale, cu delicateţe, tact şi rafinament cum rar se mai întâlnesc. Putem vorbi în cazul Inessei Ţîpin despre o autentică şi aleasă cultură a tuşei, texturii şi a suprafeţelor, pe care le cizelează ca pe o vibrantă pânză de borangic.”

Anatol RURAC (n. 1957) – „Pictura sa a mers mereu spre o «epurare» a imaginii, spre o formalizare a compoziţiei. A ajuns la un fel de impunere a unui «post al privirii», în care ochiul nu se mai delectează, nu lunecă voios pe suprafaţă, ci staţionează sau refuză orice contact cu aceasta. Rămâne însă armonia cromatică rafinată, îndelung chibzuită, cântărită, decantată. (…) Arta lui Rurac este o artă de stare, de un dezinvolt comportament mintal.”

Alexander TINEI (n. 1967) – „În centrul interogaţiilor sale se află chipul şi figura omului contemporan: alienat, abătut, fetişist, pervers, ambiguu sexual, straniu, haotic, bulversat, psihotic etc. Stilistic, pictura lui îmbină elemente de expresie figurativă cu intervenţii de natură să descumpănească, cu reveniri şi stângăcii voite. E un întreg inventar de trucuri şi witz-uri picturale, frotaje, caligrafii, suprapuneri, îngroşări ale pastei cromatice, stridenţe neaşteptate. (…) De fapt, aceasta este caracteristica esenţială a tablourilor sale: acumularea unei panoplii de lucruri şi situaţii de neînţeles, intangibile, secrete, uşor terifiante.”

Roman TOLICI (n. 1974) – „Demersul artistului este, în general, unul de natură ideologică, şi vrea să consemneze într-o manieră vizuală perversitatea translării sistemului imagistic canonic al creştinismului în reprezentarea «cacofonică» a consumerismului globalizat. (…) De cele mai multe ori, Roman lucrează la cicluri de lucrări, care se articulează în perspectiva unei expoziţii, catalog, publicaţie etc. Este un artist care lucrează secvenţial. (…) Urmăreşte natura, schimbările ei diurne şi nocturne, precum şi raporturile omului cu aceasta. Aceste observaţii plastice iau forme dintre cele mai variate, de la fotorealism la simbolism deghizat, abscons.”

Mark VERLAN (n. 1963) – „…personalitatea lui Mark (Marek) Verlan este inclasabilă. El face parte din tagma acelor artişti care nu se supun definirilor şi catalogărilor. El este un artist care a ridicat foarte sus ştacheta «imprevizibilului», ineditului, astfel că acest nivel a rămas de neatins chiar şi pentru el însuşi. (…) S-a manifestat sub toate formele, în aproape toate genurile artelor vizuale: performance art, sculptură, colaj, grafică, pictură, instalaţie.”

Valentina BOBKOVA (n. 1952) – „De-a dreptul incitantă, pe alocuri chiar şocantă – unde ponderea negrului sepulcral (…) este covârşitoare, definitorie –, apare pictura «odioasă» şi «traumatizantă», frisonant a Valentinei Bobkova…”

Andrei GAMARŢ (n. 1980) – „Poet, grafician şi ilustrator de cărţi, Andrei Gamarţ a virat oarecum brusc, la un moment dat, spre pictura de şevalet, remarcându-se prin nişte panouri de mari dimensiuni, cu subiecte alienante, apocaliptice. (…) Dincolo de subiectele propriu-zise, sumbre, sepulcrale, mistice, artistul experimentează energic la nivel formal posibilităţile clar-obscurului strunit, care potenţează intensitatea reprezentării, pe alocuri acesta atingând orizontul şi punctul iluzionismului. (…) Altfel spus, efectele iluministice obţinute de artist reuşesc să rănească sensibilitatea comună, să tulbure percepţia, receptarea, lectura.”

* * * * * * *

Şi dacă tot este vorba despre o antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015) (subl. mea), mă gândesc că fiecare tablou e un poem în culori – or, se ştie că poezia nu poate fi re-povestită (tocmai de aceia nu m-am aventurat să descriu pânzele reproduse; cel mult aş putea să le caut un echivalent liric din literatura aceleaşi perioade de la noi). Ea este!

XS
SM
MD
LG