Linkuri accesibilitate

Cine e Donald Trump? Simplu: un Jeremy Corbyn de dreapta. Care e un Alexis Tsipras ajuns la senectute, unde Tispras e un Marine Le Pen de stînga iar Marine Le Pen un Pablo Iglesias de dreapta. Cu asta ne-am lămurit.

Deși pare o confuzie veselă, lumea politică euro-americană a ultimilor ani e o confuzie indiscutabil serioasă. Unul și același sentiment de revoltă e prins de oglinzi care îl întorc înapoi, după nevoi, sub forma radicalismului de dreapta sau de stînga, întotdeauna agitat de un lider înfocat. Apariția radicalilor care sparg sondaje și promit să devină noii lideri aleși, de la Washingon la Atena, nu mai e o ipoteză. Grupul nervos al redicalilor a înaintat pînă în pragul puterii. Alegerile ce vin îi vor aduce sau nu la cîrmă, dar proeminența lor publică e deja un fapt. Nimeni nu mai poate expedia fără grijă figuri ca Trump, pretendent la investitura Republicanilor pentru candidatura la președinția Statelor Unite, sau Tsipras, deja Prim Ministru al Greciei.

Radicalismul de dreapta sau de stînga e o realitate solidă care atrage mase uriașe de vot și sfidează opinia impusă de comentatori docți, care ne-au asigurat mereu că societățile vor respinge cu siguranță figurile excesive. Acest refren care a exclus superior orice surpiză s-a auzit fără rival mai bine de zece ani. Siguranța s-a stins și radicalismul a pătruns pe poarta mare a politicii, în inima societăților democratice. Argumentul după care o democrație e imună la febrele radicalismului a fost compromis de suficiența celor ce l-au folosit.

Ce aflăm astăzi e că democrația nu poate fi apărată prin repetarea necontenită a dogmei despre democrație, adică prin argumentul care vorbește despre superioritatea democrației și despre rușinea de a te plasa în afara sau împotriva ei. Știm, acum, mai bine ce ar fi trebuit să știm de la început: democrația nu poate fi apărată decît prin practica responsabilă a democrației. Oricine se relaxează mizînd pe seducția intelectuală a democrației face cîteva erori grave. Mai întîi, nesocotește puterea demagogiei în momente de cumpănă. Apoi, rămîne la convingeri formale și nerealiste care spun că organizarea repetată de alegeri relativ corecte e suficientă. În fine, iluzia democrației autosuficiente trădează o necunoaștere temeinică a istoriei și a naturii umane.

Mulți din cei ce sînt acum șocați de valul radical anti-democratic al anilor din urmă au decis demult că istoria în forma ei clasică s-a încheiat și că natura umană a fost tămăduită sau poate fi schimbată. Eroarea e veche. Ea a fost făcută în genere de apostolii marilor mișcări totalitare care au fost pe punctul de a distruge civilizația europeană. În varianta ei nouă, această formă de orbire nu e violentă, ci mai degrabă neglijentă. Ea vine din centrul vieții politice și se hrănește din pretențiile intelectuale ale celor ce cred că știu mai mult și mai bine decît prostimea. Cazul statelor est-europene e, din acest punct de vedere, mai simplu: politicienii lucrează penal la vedere. În democrațiile tradiționale ale Occidentului situația e net diferită. Problema e creată de o aroganță intelectuală foarte sigură pe sănătatea ei ideologică. Cu asta ne apropiem de răspunsul concret la întrebarea: cum de am ajuns la renașterea radicalismului, în plin triumf al democrației?

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG