Linkuri accesibilitate

O analiză de Anne Applebaum în publicația americană „Foreign Affairs” (septembrie/octombrie 2015).

Cunoscuta ziaristă Anne Applebaum publică în numărul datat septembrie/octombrie 2015 al revistei Foreign Affairs, un amplu articol intitulat „Obama și Europa. Semnale neînțelese, angajamente reînoite”.

Într-o amplă trecere în revistă a politicii administrației Obama în relație cu Europa, ziarista amintește pe larg „semnalele” pe care Obama le-a dat în discursul pronunțat la Berlin, în 2008, în cursul campaniei sale electorale, lăudînd virtuțile „aliaților care se vor asculta unul pe altul, vor învăța fiecare de la celălalt și, mai presus de toate, vor avea încredere unul în altul”. Într-o alocuțiune ce a stîrnit speranțe și a entuziasmat la vremea respectivă, Obama afirma că „nici o națiune, indiferent cît de mare sau de puternică, nu poate învinge singură provocările” existente la nivel global.

Entuziasmul nu s-a limita la Germania – amintește Anne Applebaum -, iar lui Obama i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru faptul simplu că el nu era George W. Bush”. Și continuă ea, „cu asemenea așteptări absurde înconjurînd președinția lui, era în mod clar imposibil ca Obama să poată evita să-I dezamăgească pe europeni. Privind retrospectiv, singura surpriză este viteza cu care a făcut-o și cu care europenii l-au dezamăgit pe el.”

„Trei incidente ilustrează natura problemei” – scrie ziarista în articolul din Foreign Affairs. Cel dintîi l-a constituit așa-numita resetare a relațiilor cu Rusia, intervenită în martie 2009, inițiată cu ocazia întîlnirii între secretarul de stat Hillary Clinton cu omologul ei rus, Serghei Lavrov. „Implicația a fost clară, relațiile americano-ruse, în mod inexplicabil deteriorate de administrația Bush, puteau fi acum reîmprospătate”. Al doilea eveniment evocat este summitul Nato din aprilie 2009, care a marcat a 60-a aniversare a Alianței, și la care „nu s-a spus sau decis nimic important”. Al treilea „a fost decizia administrației Obama, din septembrie 2009 de a anula programul de apărare anti-rachetă est-european, ce fusese aprobat de Bush, și care necesita amplasarea de echipament în Cehia și Polonia.”

„Maniera în care s-a făcut anunțul a fost nefericită. Aparent într-o reacție la ceea ce părea o scurgere de informații în presă, funcționarii de la Casa Albă l-au sculat la miezul nopții pe premierul ceh să-i comunice decizia; premierul polonez a refuzat să răspundă la un telefon similar. Ambele guverne investiseră o mare doză de capital politic în program, nu doar de dragul lui, ci fiindcă ambele doreau o prezență militară americană pe solul lor, pentru securitatea lor. Ambele guverne au fost luate nepregătite de decizie și jenate de ea.”

„Privind înapoi la anul 2009 – observă Anne Applebaum – tiparele ce aveau să determine forma relațiilor dintre Statele Unite, Europa și Rusia în următorii cinci ani erau deja vizibile. Cel puțin pînă aproape de mijlocul celui de-al doilea mandat al lui Obama, nici președintele, nici altcineva din echipa lui de politică externă, nu a luat în serios securitatea europeană. […] Temerile despre securitate ale Europei centrale și statelor baltice au primit un răspuns întîrziat, nici măcar preț de vreun extra effort diplomatic. Deși Uniunea Europeană dezvolta lent o relație mai aprofundată cu Kievul, Ucraina abia dacă figura la vremea respectivă în gîndirea Statelor Unite. În ciuda sprijinului primit de la europeeni în cursul campaniei lui electorale, președintele pare să fi ajuns repede la concluzia că eforturile lui reale trebuie orientate în altă direcție.”

La capitolul „Semnalelor neînțelese”, ziarista americană evocă din nou anul 2009, cel al manevrelor militare de amploare ale Rusiei, Zapad, în care armata rusă a practicat un scenariu extrem de agresiv: apărarea în fața unei invazii a statelor baltice în Belarus și un război cu forțe de tip NATO, culminînd cu o primă folosire a unui atac nuclear împotriva Varșoviei. „Alarmate de scenariu, Polonia și statele baltice au început să facă lobby pentru o mai mare prezență NATO în regiune. […] Dar nici Nato, nici administrația Obama nu au fost înclinate să ia în serios asemenea scenarii extreme. Ideea că Rusia ar putea să pună din nou o amenințare militară la adresa Europei li s-a părut absurdă”. […]

„Este important de notat – continuă Anne Applebaum, articolul din Foreign Affairs – că aliații Statele Unite au procedat la fel. Cancelara Angela Merkel a încercat insistent să dezvolte o relație reală cu Dmitri Medvedev, iar industria agermană a investit din greu în Rusia. Premierul Silvio Berlusconi s-a distrat cu Putin în Sardinia. Statele central-europene și cele baltice au menținut relațiile civile cu Rusia în cursul acestei perioade și au încercat să deschidă o arie largă de contacte. Putin însuși și-a redus cumva din retorică.”

Dar, continuă analiza, „administrația Obama poate fi acuzată în mod cert de complezență. În spatele scenei, unele din statele central-europene au încercat să-i avertizeze pe americani că dincolo de suprafață, postura strategică a Rusiei era în curs de schimbare. Dar nimeni nu a găsit de cuviință sau ca urgență necesitatea de a se pregăti; nici măcar atunci cînd Rusia a condus Zapad 2013, manevre militare similare cu Zapad 2009, numai că de mai mare amploare, cu participarea unor efective de 70 de mii de militari și mobilizarea rezerviștilor din St. Petersburg. Scara operațiunii reflecta sutele de milioane de dolari investiți de Rusia în forțele sale armate în cei patru ani scurși.” […]

Abia anexarea Crimeei, urmată de invazia Rusiei în Ucraina de est, i-a mișcat pe liderii de ambele părți ale Atlanticului puși în fața „retrasării prin forță a frontierei europene și a condus administrația Obama la o reformulare a politicii față de Rusia. Pe măsură ce invazia s-a extins și aprofundat, Rusia a emis o serie de amenințări și a efectuat un nou val de exerciții militare agresive, țintind în mod special regiunea baltică – nu numai Estonia, Letonia și Lituania, care au intrat în Nato în 2004, dar și Finlanda și Suedia, care nu sînt membre ale Alianței. Pentru prima dată de la colapsul Uniunii Sovietice, alianța transatlantică a fost forțată să ia în serios securitatea fizică a unora din membri ei, incluzînd posibilitatea unui război hibrid – de exemplu, posibilitatea ca o minoritate rusofonă să se revolte într-ul din statele baltice sau o luptă pentru coridoul de comunicații care trece prin Lituania, între Kaliningrad și restul Rusiei.

Retoric și simbolic, Obama a răspuns la aceste schimbări. […] În același timp, Obama și administrația sa continuă să se refere la criza ucraineană ca o problemă regională, care pare să accentueze distanțarea Statelor Unite de Europa.” […]

Încheindu-și articolul din Foreign Affairs, analista americană notează: „Desigur, este posibil ca timpul să fie de partea alianței occidentale. Economia Rusiei este în declin, grație mai curînd prețului scăzut al petrolului, decît sancțiunilor. Politica de intimidare și restrîngere ar putea proteja Europa, cum s-a petrecut în trecut, pînă cînd politica sau conducerea Rusiei se vor schimba din nou. Marea necunoscută o constituie Putin însuși: cum va reacționa el, dacă va simți că autoritatea lui personală este cu adevărat amenințată? Ar putea decide că are nevoie de o altă criză – poate mai mare – pentru a mobiliza publicul și a se menține la putere. Scenariile cele mai catastrofice sînt, desigur, cele pentru care Rusia se pregătește, prin manevre militare, de șase ani.

Privind înapoi, evoluția atitudinii lui Obama față de Rusia a urmat un arc de cerc familiar. Președintele Jimmy Carter a început cu „destindere” și a încheiat înarmînd mujahedinii în Afganistan și boicotînd Jocurile Olimpice de la Moscova. Bush a început prin a vedea în Putin un „suflet” și a sfîrșit sprijinind Georgia în războiul ei cu Rusia, cel puțin retoric. Obama, a început cu o resetare și a ajuns la sancțiuni. Problema pentru viitorul președinte este dacă el sau ea pot evita repetarea acestui tipar și să găsească căi de angajare a întregului continent european într-un proiect pe termen lung de susținere a alianței occidentale și de a o proteja față de ceea ce ar putea deveni o lungă eră de revanșism rus”, își încheie analiza Anne Applebaum.

XS
SM
MD
LG