Linkuri accesibilitate

„Toate ce ne înconjoară sunt veşnice. Numai noi, oamenii, suntem oaspeţi pe acest pământ, şi cuget ne este dat pentru a făuri”


Jurnalul săptămânal cu Zinaida Scripnic.

Născută în 18 august 1939 în comuna Larga, raionul Briceni. După absolvirea şcolii medii din sat a fost directoare de grădiniţă, iar între anii 1957-1964 a studiat și absolvit prin corespondenţă şcoala pedagogică din Soroca. Între 1964-1965 a studiat la institutul pedagogic Alecu Russo din Bălţi, Facultatea de Filologie. În toamna anului 1968 a activat la Tiraspol în calitate de corector la ziarul „Adevărul Nistrean”. Din anul 1971 până în 2001 a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca publică din comuna Larga. Pe parcursul acestor ani a activitat la postul de radio local, a condus cercul dramatic de la Casa de Cultură. Din 2001 este pensionară.

Luni

E o dimineaţă frumoasă. Satul se trezeşte. Drumul devine aglomerat. Viaţa continuă. Dar chiar şi toate aceste frumuseţi nu-mi pot potoli tristeţea din inimă, cuibărită acolo pentru multă vreme. Grijile cotidiene, remuşcările, neliniştea şi aşteptarea, astfel decurge viaţa mea.

Am băut un ceai şi am mers în grădină. Am mai trebăluit printre straturile de legume, am măturat prin ogradă, am adus o căldare de apă.

Răvăşită de gânduri mă las încet pe scăunelul de sub casă, pradă amintirilor. De undeva de departe, fără să vreau, îmi reînvie în memorie evenimentele anului 1968, când, după absolvirea Institutului Pedagogic Alecu Russo din Bălţi am plecat la Tiraspol, corector la ziarul „Adevărul Nistrean”.

Am avut multe bucurii în munca mea, dar am avut şi neplăceri. În plan personal o căsătorie nereuşită, greutăţi materiale, apariţia în viaţa mea a fetiţei Malvina, fiica cu bărbatul cu care mi-am legat soarta. Era o fetiţă înţelegătoare, mă susţinea în toate.

Iar odată cu apariţia pe lume a fiului Valeriu eram cu adevărat fericită. Însă fericirea noastră a fost întunecată de caracterul agresiv al soţului meu, tatăl acestor doi copii. În cele din urmă, drumurile noastre s-au despărţit şi, de asemenea, şi copiii.

Au trecut anii, tatăl nu mai este în viaţă, dar copiii au reuşit să-şi păstreze legăturile de rudenie, aflându-se la mii de kilometri unul de altul. Copiii nu poartă vină pentru greşelile părinţilor.

Marţi

Toate ce ne înconjoară sunt veşnice. Numai noi, oamenii, suntem oaspeţi pe acest pământ, şi cuget ne este dat pentru a făuri. Dar noi ce făurim? Unde ne-am pomenit? Că nu ni se vede capul din glod. Se caută cu insistenţă o ieşire din situaţie, dar îmi pare că ne împotmolim şi mai mult, punând greutatea lucrurilor tot pe umerii celor slabi.

Nimeni nu ştie ce ne aşteaptă mâine. Iar viaţa de azi e o veşnică mişcare, un fel de du-te-vino, o grabă nebună după bani, posturi şi bogăţii, oameni grăbiţi fără inimă şi fără morală, suflete moarte care se mişcă. Sunt gânduri din lumea fantasticului, dar cu fire de adevăr.

Oamenii în vârstă sunt nevoiţi să-şi întreţină copiii şi nepoţii din mizera lor pensie. Tinerii dezorientaţi, care nu au locuri de muncă sau nu au dorinţa de a munci iau calea pribegiei. Puzderia de baruri şi cluburi de noapte, unde bărbaţii îşi îneacă amarul în pahar şi în înjurături de tot felul, de care nu a mai văzut acest pământ mult pătimit. Copii născuţi de copii, mămici de 12-15 ani. Lista poate fi prelungită. Ce se întâmplă cu tineretul? Unde sunt instituţiile de cultură? Ce fel de viitor vom făuri? E greu de spus.

Miercuri

Piaţa e unicul loc unde mai poţi schimba o vorbă, unde mai poţi revedea prietenii şi cunoscuţii. Îmi face plăcere să trec printre rânduri, unde sînt tot felul de bunătăţi. Îmi aleg necesarul şi o iau spre casă. Despre starea de sănătate a consăteanului meu, artistul Anatol Dumitraş, am aflat tot la piaţă. M-a frapat mult. De ce soarta e atât de crudă cu unii? De ce ţi se taie aripile atunci când te afli la înălţime? Să-l ajute Dumnezeu.

Apoi revin la ale mele. Sunt tristă că nu mai am puteri să fac ceva folositor societăţii. Spunea unul din consătenii mai în vârstă că omul îmbătrâneşte, dar sufletul rămâne mereu tânăr. E cazul meu. M-am convins de aasta pentru că şi acum, la înălţimea anilor pe care i-am trăit, eu mai zbor prin nori, mă poartă mereu visele la ce am de făcut şi la ce trebuia să mai fac, dar ca răspuns – doar regrete.

O viaţă de om nu e de ajuns să-ţi realizezi visele, mai rămâne ceva pentru alte generaţii. Am făcut ce am putut. Acum mă simt ca o pasăre cu aripa frântă, că nu mai pot zbura. În urma unui accident cardiovascular, m-am pomenit cu partea dreaptă atacată și acum scriu cu greu. Scrisul îmi era unica șansă de a-mi descrie gândurile. Parțial, am fost lipsită și de această posibilitate. Toate sunt în mâna celui de sus. Trebuie să mă consolez.

Joi

Simt în suflet o nostalgie, un regret, o durere. 2003 m-a făcut din nou orfană. Mi-a decedat bărbatul cu care, timp de 20 de ani, am împărțit și bucuriile și necazurile cotidiene. Am rămas singură într-o veșnică așteptare a nu știu ce… Unica alinare e televizorul și radioul care îmi sunt prieteni fideli și care mă țin în pas cu viața.

Îi servesc cu câte un pahar de vin pe vecinii mei în memoria celui ce a fost Vasili Nicanorîci, așa îi plăcea să i se spună, care 33 de ani din viață i-a jertfit muncii, la o stație meteo situată pe Oceanul Înghețat de Nord, fapt cu care se mândrea mult, veșnică să îi fie amintirea. După masă merg la cimitir.

Vineri

Ies la bucătărie, mă așez și privesc prin ușa deschisă la forfota de pe șosea. Mașinile circulă în deal și în vale. Oamenii se grăbesc undeva. Satul trăiește. Viața merge înainte. Eu rămân copleșită de gânduri, să-mi depăn amintirile. În prezent nu mai am nimic important. De aceea, revin mereu la trecut, la zbuciumata mea tinerețe, care mi-a adus multe neplăceri și mult mai puține bucurii.

Mă sună cumnata mea Alexandra, mă invită în ospeție. Bucuroasă că, în sfârșit, am cu ce-mi umple ziua, mă îmbrac în grabă și pe ulicioară o iau spre casa lor. Nu ne văzusem de vreo lună. Întâlnirea a fost emoționantă. Am petrecut împreună o zi întreagă. Mi-a povestit despre călătoria pe care a avut-o în Belgia, la fiică-sa. Am discutat mult despre Europa și europeni, despre curățenia exemplară de pe străzile Bruxelles-ului și din împrejurimi, despre obiceiuri și multe altele. Spre seară, am pornit spre casă.

Mă las încet în pat. Mă fură somnul, iar în vis văd cum câteva vite de pe șosea, la un moment dat se avântă peste gard, una după alta, parcă zboară, drept în ograda mea. Alerg să le alung, fac un efort și mă trezesc. Speriată, mă uit în jur – nimic. Totul e un vis. Un vis ciudat. Bătrânii spun că visele îți vorbesc despre ceva. Dar despre ce? Astfel de ciudățenii mi se întâmplă foarte des. Am impresia că în somn trăiesc o altă viață, complet diferită de viața pământească, cu alte probleme decât cele reale, pe care sunt nevoită să le înfrunt cu greu. Straniu, dar adevărat. Poate, e cazul să mă adresez la medic?

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG