Linkuri accesibilitate

Cei care au probleme de sănătate sau de cultură se pot ruga în Catedrala ortodoxă pentru care s-au găsit nişte bani prin cutele bugetului.

După ce a pus un ocean între el şi grijile de-acasă, Victor Ponta continuă să guverneze prin reţelele de socializare. Doar gura e de el, că treburile i le face tot Gabriel Oprea, un general numai bun pentru anotimpul mocirlos prin care trece coaliţia guvernamentală. Astfel că generalul veghează în vreme ce premierul stă pe plajă şi-şi pune prişniţe pe zgârieturile făcute pe când scăpa din ghearele Procuraturii. Câteodată, îl biruie durerea şi urlă de se aude acasă. A plecat ca în adolescenţă, sperând să-i rezolve adulţii problemele. N-a fost aşa, iar Victor Ponta începe să-şi piardă consistenţa, transformându-se în substantiv comun. Poartă polemici cabotine cu jurnaliştii de-acasă care nu se mai obosesc să cânte măreţele înfăptuiri din ultimul cincinal şi se ceartă cu justiţia căreia-i reproşează că-l protejează pe fostul şef al Fiscului, Sorin Blejnar, şi-l persecută pe el. Are vreme şi de glumiţe: postează poze simpatice cu familia la cantina hotelului, la coadă la hot dog sau pe plajă să vadă tot românul că Miami e un fel de Mamaia, o staţiune pentru toate buzunarele. Îşi construieşte viitorul cu lopăţica şi găletuşa.

Dar grijile de-acasă nu-i dau pace. Ca să demonstreze că acum e tobă de economie, polemizează cu guvernatorul Băncii Naţionale, face calcule cabalistice în nisip, încercând să-şi convingă votanţii să-şi lase plăsuţele cu încredere la poarta partidului. Nu va fi inutil, are cu ce le plăti fidelitatea - la cea mai recentă rectificare bugetară a luat bani de la sănătate şi cultură. Nu contează, cei care au probleme de sănătate sau de cultură se pot ruga în Catedrala ortodoxă pentru care s-au găsit nişte bani prin cutele bugetului. Şi-apoi cel mai important minister rămâne tot cel al protecţiei sociale în care rectificarea a pompat peste un miliard două sute de milioane de lei ca să acopere dublarea alocaţiilor pentru copii şi majorarea pensiilor. E doar începutul. Guvernul e hotărât să spargă multe miliarde ca să asigure felicitările, masa şi dansul alegerilor de anul viitor.

Însă Codul fiscal, principalul finanţator al campaniei electorale PSD, acum că tot au fost arestaţi ceilalţi, nu a fost aprobat, banii au dispărut odată cu interlopii partidului, guvernul a făcut în doi ani datorii cât alţii în zece şi nu mai are de risipit decât timp. Dar timpul nu mai are răbdare cu el: partidul lui se destramă încet dar sigur, iar Gabriel Oprea, aghiotantul pe care l-a pus în locul lui pentru că-i plăcea consistenţa lui de cauciuc, a devenit păpuşa gonflabilă preferată a opoziţiei şi e pe punctul de a dezerta din coaliţia guvernamentală. Că generalul Oprea se pregăteşte să întoarcă armele o demonstrează faptul că vânează capete de politician indiferent de coeficientul lor de inteligenţă, mâini să aibă, să poată vota cum trebuie.

Probabil că nimic nu spune mai mult despre schimonoselile şi patologia democraţiei româneşti decât generalul Oprea şi armata sa moartă. Partidul său s-a născut din iubirea necondiţionată faţă de Traian Băsescu şi a strâns toată muşiţa migrantă a celorlalte partide. Şi-a iubit stăpânul chiar şi când acesta făcea toxiinfecţie alimentară de la broaştele cu care venea în contact zilnic. Singurul crez politic era pe atunci serenada neîntreruptă sub balcoanele puterii, chiar dacă stăpânul îi arunca oale cu mizerie în cap. Legea le-a permis să formeze un soi de grup parlamentar al independenţilor, iar această alcătuire contra naturii a format un partid în 2010. Că se aflau în continuare sub conducerea hipnotică a lui Traian Băsescu o spune şi faptul că preşedintele de onoare al partidului, Cristian Diaconescu, a devenit mai apoi consilier prezidenţial şi primul candidat la preşedinţie din Partidul Mişcarea Populară.

Protejat de legi şi de normele interne ale Parlamentului, acest partid exotic nicicând votat de unul singur, ci doar în amestecuri care să-i mai taie din mirosurile tari, a ajuns să aibă cheile împărăţiei şi chiar să se joace de-a majorităţile în aplauzele aprobatoare ale opoziţiei. Şi pentru a dovedi că are stomacul tare şi o digestie pe potrivă, a înghiţit pe nemestecate partidul lui Dan Diaconescu şi pe alţi frontierişti politici, cu tot cu dosarele lor penale. Partidul generalilor Oprea şi Onţanu este marele câştigător al alegerilor din 2012: a reuşit performanţa să-şi tripleze numărul de parlamentari fără să fi participat la alegeri. E drept că l-au ajutat vrăjile speculative ale PSD care a dus arta tâlhăririi electorale pe înalte culmi de progres şi artă. Căci PSD a fost locomotiva care a dat semnificaţie şi putere partidului lui Dan Voiculescu aşa cum tot din partidul lui Iliescu s-a ridicat şi mare parte din ceata de carierişti şi speculanţi politici din UNPR. PSD a participat la alegeri aruncând în cursă mai mulţi candidaţi decât prevede legea, ascunzându-i sub masca independenţei şi a neutralităţii politice.

În vreme ce jocurile acestea politice ameninţă însăşi esenţa democraţiei, toţi politicienii se joacă de-a vacanţa săpând cu lopăţica doar doar o mai cădea cineva, s-o mai prăbuşi ceva. Democraţia a devenit irelevantă pentru gropile de nisip în care se joacă politica în România. Ironia sorţii e că înşişi politicienii opoziţiei, care se cred din alt regn decât saurienii din PSD, sunt ocupaţi până peste cap să răstoarne principiul democratic al votului şi să refacă majoritatea parlamentară mai cu vorba bună, mai cu înfierările şi campaniile de denigrare. PNL pare să creadă pe cuvânt ultimele sondaje de opinie comandate unor firme pricepute să flateze amorul propriu al comanditarilor. De aceea sondajele lor înregistrează o scădere a PSD şi o creştere a opoziţiei, doar că puţini sunt cei care s-au înghesuit să le semneze petiţia pentru înlăturarea lui Victor Ponta, iar efortul lor superfluu este mai degrabă o repetiţie cu costume înaintea viitoarelor alegeri.

Şi, ca de obicei, trântele lor nu se întrerup decât când sunt chemaţi la masa verde, să hotărească ei cum şi, mai ales, cât să le crească salariile, semn că foamea domneşte nu doar printre asistaţii sociali, ci şi printre politicieni. Aceştia abia aşteaptă să-şi înnoiască garajele şi garderoba, pentru că ne reprezintă mai bine dacă le creşte stima de sine. Însă după cum spun statisticile ultimei sesiuni parlamentare, parlamentarii oricum sunt plătiţi regeşte pentru pauzele lungi şi dese cu care-şi asezonează programul. Mai bine decât oricare alt parlamentar din ţările Europei. În prima sesiune parlamentară din acest an, deputaţii au participat la puţin peste trei sute de ore în folosul comunităţii, muncind adică în cinci luni ceva mai mult de o lună cu un program de opt ore pe zi. Deşi au participat la mai multe şedinţe în plen, senatorii au muncit chiar mai puţin decât colegii lor – vreo trei săptămâni. Lenea lor congenitală şi epidemică a lăsat în urmă 700 de proiecte de legi nediscutate, numai bune de adoptat tacit, aşa cum au fost adoptate unele legi care vor face mult mai simple pentru PSD alegerile locale de anul viitor, de pildă cea care se referă la alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin. Şi e prea puţin probabil ca parlamentarii să vrea să-şi dubleze salariile ca să se motiveze mai mult şi să-şi cultive simţul datoriei şi al onoarei.

Dacă mai punem la socoteală şi greutatea cu care se dă adunarea pentru a discuta legi importante, printre care şi Codul fiscal, devine tot mai clar că miza disputelor politice nu este grija pentru viitorul ţării sau compasiunea pentru victimele deşertului lăsat de lăcustele de la guvernare. Pentru a câştiga puterea, toate taberele sunt dispuse să sacrifice orice, bani, libertate, viaţă - cu condiţia să fie de la ceilalţi. Şi poate că pauzele lungi şi dese pe care şi le-a luat Victor Ponta în ultima vreme asta şi vor să spună: că nu el este vectorul rabiei pe scena politică. E drept, a fost intens diabolizat, dar răul este în mare măsură funcţional şi provine din modul greşit în care au fost proiectate instituţiile democraţiei, foarte politizate şi influenţabile. Nu e mai puţin adevărat că principalul arhitect a fost Ion Iliescu, bunicul kaghebist al partidului, căci el a construit instituţiile democraţiei preocupat să le facă multe cotloane, să se poată ascunde în detalii. Aşa se face că românii încă tânjesc după autoritatea cârmacilor considerând că democraţie nu este un cuvânt românesc.

Recenta lege împotriva apologeţilor fascismului, comunismului şi ai altor doctrine care instigă la ură şi violenţă, genocid şi rasism, o lege extrem de onorabilă şi necesară, este citită în falset de contestatarii preşedintelui Iohannis. În loc să profite de ocazie pentru a face o necesară igienizare a scenei publice, mulţi deformatori de opinie au preferat să vadă în ea un sindrom al culpabilităţii preşedintelui care a distribuit dubios câteva decoraţii. În acest vacarm, cei mai vocali au fost cei care au de pierdut tribunele de la care şi-au umplut ani la rândul auditoriul cu peroraţii sulfuroase, creând o depedenţă publică mortală faţă de asemenea discursuri protocroniste şi fundamentaliste. Nu e mai puţin adevărat că mai toţi politicienii s-au jucat cu puşca şi cureaua lată când şi-au făcut campanie în Transilvania. Dar cei mai vehemenţi sunt adevăraţii moştenitori ai naţionalism-comunismului, cei care au mâncat o pâine bună cântând bogata zestre cultural-genetică a românului şi agitând sperietoarea străinului, duşmanului. Ironia sorţii face ca tocmai ei să fie cei care afirmă că legea cu pricina este un pas înapoi pe calea dictaturii pentru că ar limita dreptul la liberă exprimare totalitară, un drept nu-i aşa, democratic. Şi este semnificativ că, de cele mai multe ori, cei care consumă multă energie săpând cu lopăţica la fotoliul prezidenţial sunt cei care înţeleg cu mare dificultate şi caricatural, principiile democraţiei, predică un fel de suprematism românesc şi deplâng România, care ar fi ajuns acum găletuşa cu care se joacă în nisip bancherii occidentali.

XS
SM
MD
LG