Linkuri accesibilitate

Pe marginea recuperării operelor de artă jefuite de naziști.

Din timp în timp, una din temele care revine în actualitatea culturală o constituie jaful nazist al operelor de artă din țările ocupate, readus în memorie de cîte un proces în curs sau de un film. Cea din urmă peliculă, Femeia în aur, a regizorului Simon Curtis, lansat în aprilie anul acesta în Statele Unite și ajuns acum pe ecranele europene, reamintește o istorie reală, aceea a restituirii unui tablou celebru de Gustav Klimt.

Maria Altmann descoperă între lucrurile surorii sale, refugiate la New York, scrisori din 1940, evocînd o posibilă restituire a unor obiecte furate de naziști după încorporarea Austriei în statul german, iar între ele este amintit portretul Adelei Altmann, pictat de Klimt și ajuns după război în patrimoniul Muzeului Belvedere de la Viena.

Acțiunea filmului este plasată în 1998, cînd se desfășoară procesul ce a dus la restituirea pînzei familiei ce îl deținuse și la expunerea în final a tabloului într-un muzeu new-yorkez. Istoria actuală este cuplată cu flash-back-uri înfățișînd societatea vieneză a anilor 1930, antisemitismul în ascensiune, materializat prin jafurile și persecuțiile naziste. Colierul din pictură, de la gîtul Adelei Altmann, de exemplu, a sfîrșit prin a-l împodobi pe cel al soției lui Göring…

Criticii de film au relevat cîteva neconcordanțe cu realitatea istorică, între care faptul că un ziarist austriac mai curînd decît un avocat american a fost cel care a declanșat procedura de restituire a tabloului și, mai ales, că Maria Altmann nu și-a părăsit tatăl bolnav în Austria, refugiindu-se în Statele Unite. Ea a emigrat abia după moartea lui din cauze naturale în iulie 1938.

Cazul tabloului celebru al lui Gustav Klimt ilustrează doar o fațetă a unui fenomen imens de jafuri inițiate de naziști și efectuate, nu odată, și în țările aliate lor, prin cooperare cu alți actori și colaboratori de pe piața artei. Faptul era reamintit recent la o expoziție despre marele sculptor renascentist Donatello și școala sa, la Muzeul de Artă din Padova, care îl numea pe cel ce a reușit să readucă în Italia numeroase piese majore de artă, cumpărate ilegal sau pur și simplu jefuite de naziști, Rodolfo Siviero.

Portretul lui Memling recuperat de Siviero

Portretul lui Memling recuperat de Siviero

Personalitate excepțională, îmbinînd calitățile unui bun cunoscător și specialist de artă, cu ale unui diplomat și om de acțiune fără multe prejudecăți, Rodolfo Siviero a fost inițiatorul și s-a aflat în centrul unei operațiuni de recuperare a unor capodopere între care celebrul Discobol al lui Miron, un Portret de bărbat de Botticelli, Madona cu pruncul a lui Masaccio, Portretul unei tinere de Rafael, sau un fragment de sculptură «Pietà Rondanini» a lui Michelangelo.

O sută patruzeci de lucrări de artă recuperate din Germania grație activității lui Rodolfo Siviero au făcut obiectul, după restaurare, al unei excepționale expoziții la Palazzo Vecchio, la Florența, organizată în 1984 sub titlul L’Opera Ritrovata. Ommagio a Rodolfo Siviero. Președintele Italiei, Sandro Pertini, îl omagia atunci pe Siviero și „campania lui neobosită… împotriva adevăratei rușini internaționale pe care o constituie comerțul clandestin cu opere de artă”.

Rodolfo Siviero

Rodolfo Siviero

Născut în 1911 la Veneția, cu studii de artă și literatură la Florența, Siviero devenea în anii 1930 un agent secret al Serviciului de Informații Militare italian și, din 1937, era trimis la Berlin să culeagă informații despre regimul nazist, sub acoperirea unei burse de studii de artă.

Adept inițial al fascismului italian, Siviero se angajează din 1943 în mișcarea antifascistă și se ocupă cu predilecție de monitorizarea corpului militar german, inițial însărcinat cu protecția operelor de artă în război, dar, în fapt, angajat în transferul ilegal în Germania a numeroase lucrări de artă italiene.

Siviero, care a murit în 1983, nu a apucat să vadă expoziția de la Florența în onoarea sa, dar a scris pentru catalogul ei o serie de amintiri. El vorbește acolo de conlucrarea sa cu aliații și despre numirea lui în calitate de ministru-plenipotențiar în Germania, însărcinat cu identificarea și recuperarea operelor de artă italiene. În acest sens, guvernul american avea să modifice dispozițiile tratatului de pace, pentru restituirea operelor de artă exportate din Italia înainte de 8 septembrie 1943, data debarcării aliate.

Trecerea biroului său sub autoritatea guvernului italian în 1945, nu avea să fie lipsită de peripeții, mai ales după decizia sa de a restitui Franței nouă tablouri ale unor pictori impresioniști (Van Gogh, Cézanne, Degas, Utrillo și Renoir), confiscate de Gestapo de la colecționari evrei și ajunse la Florența într-un schimb efectuat de naziști pe opere italiane destinate lui Göring.

Negustori și anticari de artă, ca și unii funcționari din administrația mussoliniană, operaseră, începînd din 1937, tot felul de vînzări și transferuri ilegale în Germania. După război, unii din ei, îl denunțau pe Siviero, cerînd desființarea biroului său sub pretextul că ar fi trebuit să obțină întîi lucrările luate de Göring în schimbul celor franceze. Un protest al înaltului comisar american în Italia, amiralul Ellery Stone, trimis primului ministru la Roma, avea să-l salveze.

Discobolul lui Miron

Discobolul lui Miron

Ajuns în Germania avea să întîmpine același gen de dificultăți, cauzate de opoziția unor specialiști de artă locali față de repatrierea operelor furate și identificate de Siviero. Un Memorandum special, obținut, în 1948, deschidea calea readucerii în Italia a Discobolului lui Miron, urmat de restituirea unui portret de Memling Galeriei Corsini de la Florența, a „Ledei” lui Leonardo Da Vinci, a „Principelui Doria călare” de Rubens, și a altor picturi de Veronese, Tintoretto, Canaletto etc.

După multe alte peripeții, la 27 februarie 1953 era semnat documentul cunoscut drept Acordul De Gasperi-Adenauer, confirmat de Statele Unite, prin care Germania se obliga să restituie toate bunurile de artă traficate, furate sau confiscate de naziști începînd din 1937, iar Italia să restituie Germaniei, bibliotecile germane, Institutul Istoric German din Florența, Herziana din Roma și alte instituții ce fuseseră puse sub administrație internațională de către aliați.

Realitatea a fost și de această dată mai complicată, germanii refuzînd accesul lui Siviero la depozitele de opere sehestrate și cerînd ca italienii să publice în prealabil un catalog cu operele pe care le pretindeau să fie restituite. O adevărată odisee, ce avea să continue timp de decenii, pînă în anii 1980…

XS
SM
MD
LG