Linkuri accesibilitate

Jorge Semprún a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în „Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului.

Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil Spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de „Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cărții eretice a tânărului Lukács „Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprún a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în „Le grand voyage” (carte tradusă în românește, în 1963, de A. E. Baconsky) și „L’écriture ou la vie” (dăruită de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea înainte de a se stinge din viață, la Haifa, în anul 2000). O biografie a lui Semprún se intitulează, cât se poate de nimerit, „L’écriture ou la vie”. A fost fascinat, ca și Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului. Pentru Semprún, memoria totalitarismului a fost o veritabilă obsesie, laitmotivul reflecțiilor sale despre Răul radical.

Răni deschise

Aș aminti că, în mai 2005, Semprún urma să participe la conferința „Open Wounds” despre comunism și fascism, organizată la Einstein Forum din Potsdam de către Tony Judt și Susan Neiman. N-a mai ajuns, răcise grav cu o lună mai devreme când luase cuvântul la Buchenwald, la ceremonia aniversării eliberării lagărului. Mi-a părut extrem de rău, mai ales că mă simțeam destul de singur acolo. Fusese invitat, între alții, Stéphane Courtois, dar n-a venit în semn de dezaprobare a prezenței lui Markus (Mischa) Wolf, fostul șef al serviciului de informații externe al RDG, omul implicat direct în marile afaceri de spionaj din anii Războiului Rece, prototipul probabil al personajului Carla din „The Spy Who Came in from the Cold” de John le Carré, care a vorbit, fără urmă de căință, fără urmă de remușcare, surâzând condescendent, cu figura sa de playboy fanat, despre
„noblețea idealurilor socialiste” trădate, n’est-ce pas, de Stalin, Ulbricht și Honecker.

Mischa Wolf știa tot, dar refuza să se despartă de himera ideologică. Crescuse la Moscova, fusese prieten cu fiul lui Louis Fischer, corespondentul american care, după ruptura cu comunismul, ajunsese unul dintre autorii volumului colectiv „The God that Failed”, alături de Arthur Koestler, André Gide, Ignazio Silone și Richard Wright. Știa ce scrisese Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, prietena Milenei Jesenská, despre lagărele staliniste și naziste, despre Kolyma și Ravensbrück. Îmi pot imagina ce i-ar fi replicat Semprún. În chip ironic, Wolf rămânea atașat veștedei utopii marxiste, asemeni acelei anticomuniste militante, Ruth Fischer (născută Elfriede Eisler), a cărei biografie a scris-o istoricul german Mario Kessler. Frații lui Ruth Fischer au fost comuniști fanatici: compozitorul Hans Eisler, prieten cu Brecht, a scris muzica imnului de stat al RDG, activistul Gerhard Eisler a fost implicat în spionajul sovietic în Statele Unite, a ajuns în Germania de Est unde a fost unul dintre propagandiștii cei mai înfocați. Când se referea la ei, Ruth spunea: ex-frații mei.

Partenerul lui Ruth Fischer, Arkadi Maslow, asemeni ei un adversar declarat al lui Stalin, fusese ucis de agenții GPU în 1940, la Havana. Exact în anul când Ramón Mercader l-a ucis cu o toporișcă pe Lev Troțki, în vila ultra-baricadată și formidabil păzită în care acesta locuia la Coyoacán, în Mexico City. Era pe 20 august 1940, Troțki tocmai terminase să-și hrănească iepurii, urcaseră împreună în biroul în care autorul „Revoluției trădate” dicta ultima sa carte, rămasă neterminată, biografia lui Stalin. La colțul străzii așteptau într-o mașină, pregătiți să-l preia pe falsul Jacques Mornard, mama sa, Caridad Mercader, și iubitul ei, organizatorul operațiunii „Mama”, de lichidare a mega-rivalului lui Stalin, colonelul GPU, Leonid Eitingon.

Scenariul pregătit cu grijă și aprobat personal de Lavrenti Beria a eșuat. Mercader a fost imobilizat de către bodyguarzii din clădire, apoi arestat și condamnat la douăzeci de ani de temniță în Mexic. După eliberare a ajuns în Cuba, apoi la Praga, în fine, la Moscova. Pe 8 iunie 1961, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, l-a primit la Kremlin pe asasinul fondatorului Armatei Roșii și, în cadrul unei ceremonii secrete, l-a decorat cu ordinul Lenin și i-a acordat titlul de „Erou al Uniunii Sovietice” pentru „curajul dovedit în îndeplinirea unei misiuni speciale”. Îmbibată de sânge, pasiunea revoluționară a lui Lev Davidovici se încheia tocmai într-o baltă de sânge. Una din cărțile mele favorite rămâne romanul lui Semprún „La Deuxième Mort de Ramón Mercader”…

Noroc că erau prezenți la conferința de la Potsdam, între alții, Tony Judt, Jan Gross și Timothy Snyder, care au insistat asupra similitudinilor dintre totalitarismele veacului al XX-lea. Am și acum o fotografie cu Tim Snyder, Eric Hobsbawm și cu mine făcută într-o seară într-un restaurant din Potsdam: am vorbit mult acolo despre Războiul Civil din Spania, despre Isaiah Berlin, despre Kołakowski, despre soarta marxismului în secolul pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice. Am citit în „The New Republic” o recenzie a cărții despre Marx și marxism de Hobsbawm scrisă de distinsul filosof politic John Gray. Cartea a fost analizată în „Times Literary Supplement” de Charles King. Marele istoric al revoltelor din secolele al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea se dovedește în continuare nedoritor de a evalua efectele catastrofei sociale, economice, ecologice și morale comuniste pentru interpretarea „umanismului marxist”.

Asemeni unui Isaac Deutscher, Hobsbawm a refuzat să renunțe la iluziile marxizante, parte a propriei formule intelectuale adoptată în urmă cu decenii și conservată contre vents et marées. Itinerariul intelectual și politic al lui Jorge Semprún a fost cu totul diferit: a plecat dinspre stânga stalinizată și a ajuns la o emancipare totală de amăgirile și miturile comuniste.

XS
SM
MD
LG