Linkuri accesibilitate

După atîtea și atîtea tatonări, programări și reprogramări, relația Europa de Vest-Europa de Est s-a așezat într-un profil mai degrabă economic. Un profil, neconvenabil în Est, care a pierdut cea mai dinamică parte a forței de muncă și a adoptat funcția de primitor-consumator al producției revărsate de Europa de Vest. Situația promite o degradare masivă a societăților est-europene condamnate la devitalizare și, mai departe, la retragere într-o zonă fără importanță pentru Europa. Dar acest diagnostic era cît de cît previzibil.

Subdezvoltarea profundă garantată de 50 de ani de absență de pe scena mare și tot atîția ani de succes comunist, a pus Estul într-o situație fără speranță din clipa în care a revenit la matca europeană. Dar problemele de mare adîncime abia aveau să înceapă și cea mai mare din ele rămîne viziunea: și-a asumat Europa de Vest o viziune strategică în care Europa de Est are un loc bine definit? Un timp această întrebare a lăsat impresia unei chestiuni care nu cere răspuns urgent. În fond, de bine de rău, lucrurile, mai precis latura economică a noii realități europene, mergeau de la sine. Răspunsul nu presa. Apoi, în ultimii 2-3 ani, răspunsul a fost grăbit de noi împrejurări politice în Europa de Est. Așa a apărut primul șoc, în 2013-14, cînd Rusia, fosta stăpînă a locului, a decis să pună la încercare noul a aranjament. A devenit limpede că Europa de Est nu are nici angajamentul, nici viziunea necesare.

Rusia a blocat militar opțiunile Ucrainei și a dezlănțuit un război civil pe care amenință să îl extindă în fostele ei posesiuni est-europene. Pus în fața noii pretenții rusești de control asupra statelor Estului, blocul statelor vestice a reacționat echivoc. Retorica și sancțiunile economice s-au dovedit insuficiente. Rusia nu a renunțat la planurile de expansiune și control. Au apărut, chiar, speculații notabile, care sugerează că statele vest-europene au intrat într-un rețea de negocieri indirecte în care Rusia condiționează sprijinul în dosarul iranian și în criza din Grecia, de un compromis în chestiunea statelor est-europene.

În orice caz, un lucru e clar: nucleul vestic al Uniunii Europene nu are o viziune pentru Europa comună, cu Vest și Est solidare și integrate. Chestiunea Estului rămîne în suspensie și, din acest motiv, pe lîngă precaritatea social-economică, statele Estului sînt, acum, confruntate cu un statut contradictoriu: state europene, dar nu tocmai europene din punct de vedere strategic. Un anume grad de imixtiune rusă pare de la sine înțeles pentru liderii occidentali și nimeni nu știe, în absența unor semnale clare, la ce valoare poate ajunge acest grad.

A doua mare decepție a venit ca urmare a crizei furibunde din Grecia. Aventurile comune ale Germaniei și Franței, ca superstate ale zonei euro, și Greciei, ca eșec euro, amplificat de o guvernare comunistă, au generat un spectacol dezordonat și foarte neeuropean. Acordul smuls Greciei de presiunile germane e, deja, irelevant. Nimeni nu crede că acordul va repara ceva și, în plus, e destul de clar că, după brambureala ateniană, Germania și Franța au înțeles să treacă la alt nivel de planificare. Mai întîi, Președintele Hollande, tumefiat de insucese economice interne, setos de procentaje pozitive și neliniștit de demonstrația de forță a Germaniei, a lansat ideea unei zone euro fortificate și autonome. Statele membre ale zonei euro ar urma să fie conduse de un guvern propriu, cu un ministru de finanțe și un buget unic. Planuri similare au răzbătut și de la Berlin, unde ideea nu e tocmai o noutate și a fost deja evocată de Wolfgang Schauble, ministrul de finanțe german și Imperatorul nedeclarat al monedei euro.

Evident, o asmenea restructurare ar lăsa statele Estului într-o zonă încă mai incertă și mai depărtată de Europa de Vest. Simplul fapt că zona euro a început să gîndească în termeni porpii conduce la apariția unei noi Europe. Politicoșii îi spun „Europa cu doua viteze”. Realiștii, mai ales realiștii est-europeni, i-ar putea spune Europa „din nou divizată”. Căci o guvernare proprie a zonei euro n-ar fi o simplă formulă de reajustare economic-financiară ci o decizie cu consecințe politice imediate. Statele Estului, cel mai numeros grup din afara zonei euro, ar deveni, dintr-o dată, un apendice al Uniunii Europene, o entitate asociată, dar nu identică.

E posibil ca planurile enunțate sau evocate de Franța și Germania să nu fie formalizate. Dar e la fel de posibil ca statele membre ale zonei eruo să se desprindă într-un bloc separat de facto, fără o decizie formală. Chestiunea e, deja, înconjurată de confuzie. Mai întîi, pentru că apetența esticilor pentru moneda euro a scăzut după harababura din Grecia. Guvernatorul Băncii Centrale a Poloniei, fostul Prim Ministru Marek Belka, s-a declarat neintersat de admiterea într-o zonă a cărei monedă e „în flăcări”. Observația e logică. Mai puțin logică e poziția promotorilor monedei euro care au avut nevoie de 20 de ani pentru a înțelege că proiectul pe care l-au susținut dincolo de orice obiecție nu e compatibil cu o Uniune Europeană integrală. Oricum, evoluțiile dramatice ale ultimilor cîțiva ani, găsesc Europa de Est prinsă într-o situație incertă. Handicapului inițial i s-au adăugat o viziune vest-europeană absentă sau, în cel mai bun caz, neglijentă, și reapariția spectrului rus. Într-un fel surprinzător și amar, Europa de Est e, în acest moment, marele străin în plină Uniune Europeană. Cum s-a ajuns aici nu e tocmai greu de înțeles, dar discuția cere curaj. Și spațiu, într-o postare viitoare.

XS
SM
MD
LG