Aşadar, marii conducători s-au întîlnit şi s-au sfătuit şi au făurit rapid o nouă Alianţă pentru Integrare Europeană. Un mare guvernant, cu înfăţişare olimpiană, a vorbit în faţa ziariştilor despre „întărirea ţării!” Alt conducător, cu chip ocrotitor-cumpătat, a spus ceva despre lucrurile palpabile pe care oamenii le aşteaptă.
În mod cu totul incredibil, s-au auzit şi acum voci entuziaste care au admis că primenirea e posibilă. Unii au elogiat-o pe Maia Sandu care e în opinia lor vîrful de lance al reformelor şi ultimul salvator. Alţii au urmărit cu interes negocierile dintre marii conducători ai tranziţiei. Din punctul meu de vedere e un efort zadarnic, o pierdere de timp. Avem de-a face, a cîta oară?, cu aceeaşi Marie, dar cu altă pălărie.
Maia Sandu, chiar dacă ar fi personaj justiţiar, un mare reformator, nu va putea să înfrunte sistemul vicios chiar din simplul motiv că va fi pusă în funcţie de către marii agenţi ai sistemului. Nu poate un om, oricît de drept şi bun la suflet ar fi, să schimbe mentalitatea marilor conducători, a cohortelor de cinovnici opaci. Cine vrea să spere, s-o facă sănătos! Dar mie unuia mi-a secat demult optimismul.
Ţara arde, banii din băncile ciordite nu mai vin înapoi şi nici vinovaţii nu sînt pedepsiţi, preţurile se umflă văzînd cu ochii, corupţia şi traficul de influenţă nu mai dispar, iar marii guvernanţi repartizează funcţiile, întărind chipurile republica. Am mai văzut noi asemenea întăriri de-a lungul anilor. Şi am văzut consecinţele nefaste ale întăririlor. Sentimentul care mă cuprinde e de scîrbă, o scîrbă rîncedă, profundă.
