Linkuri accesibilitate

Istoricul polonez Adam Michnik este una din cele mai respectate voci ale forțelor liberal-democrate din Europa de Est. Pozitiile sale stârnesc controverse, provoacă, se bucură de susținători entuziaști și generează reacții polemice nu mai putin intense. Este un personaj polarizant. Putem spune că fără aceste lupte nesfârșite in jurul valorilor si ideilor, Michnik n-ar mai fi el insuși. Fosti camarazi de luptă anticomunistă il socot culpabil pentru eșecul decomunizarii. Pe el, sau mai exact spus, spiritul intruchipat de ziarul pe care il conduce, „Gazeta Wyborcza”.

Eseurile reunite în prezentul volum* lămuresc, cu pasiune politică și pătrundere intelectuală, îngrijorările acestui fost mare disident privind antagonismele morale ale erei post-comuniste. Spunând întotdeauna ceea ce crede, Michnik are o țintă principală în acest volum subțire, dar dens: ceea ce el numește „anticomunismul cu față bolșevică”, întrupat de partizanii decomunizării radicale și de actorii implicați în ceea ce cu dispreț desemnează a fi „carnavalul lustrației”. Pe acești oameni îi etichetează ca fiind și mai fundamentaliști.

Există cu toate acestea o tensiune, ca să nu spunem contradicție, între primul eseu al lui Michnik (despre orbirea morală a lui Willy Brandt și al său Partid Social-Democrat în timpul și după legea marțială din Polonia la începutul anilor 1980) și opoziția sa față de apeluri la claritate morală în orânduirea post-totalitară. Fără îndoială, unii dintre „ultrașii” neo-iacobini care au susținut epurarea totală a foștilor comuniști din rândul elitelor de azi (în special birocrații de partid de la vârf, ofițerii poliției secrete și informatorii) au mers mult prea departe în direcția vendetei. Rămâne însă de discutat dacă Europa de Est suferă dintr-un exces de istorie politică sau din deformarea acesteia din toate părțile, în special din partea nostalgicilor vechiului regim. Nu putem echivala narațiunile istorice ale victimelor cu raționalizările celor care au făcut victime și urmașii acestora. Michnik a spus adesea, „Amnistie, da, amnezie, nu”. Dar, pentru a fi autentică, pentru a nu fi o farsa, respingerea amneziei presupune o confruntare permanentă și neobosită cu trecutul traumatic, adică justiția morală. Dar nu numai, e nevoie si de justiție politică.

Moralitatea și politica pot fi reconciliate, arăta Václav Havel, iar viața sa politică stă mărturie pentru aceasta. Democrația nu poate fi lipsită de memorie, așa cum știm cu toții din experiențele spaniolă, chiliană, argentiniană și sud-africană. De ce ar trebui est-europenii să fie puși să ierte înainte de a-și înfrunta trecutul, inclusiv din punct de vedere juridic? Michnik insistă asupra faptului că el favorizează reconcilierea și se opune, ba chiar îi repugnă răzbunarea și revanșa. Dar cum anume poți obține reconcilierea - termen care presupune o cercetare atentă - în absența căinței? Câtă vreme foștii autori (aparatcici, ofițeri ai poliției secrete, informatori) continuă să se bucure de imense privilegii economice și politice, cum le poate cere cineva fostelor victime să păstreze tăcerea? Aceste întrebări și multe altele se nasc din provocatoarea și edificatoarea (d.p.d.v. istoric) carte a lui Adam Michnik despre agonizanta chestiune a asumării trecutului totalitar.

*Adam Michnik, THE TROUBLE WITH HISTORY: Morality, revolution, and counterrevolution. Edited by Irena Grudzinska Gross, 194pp. Yale University Press.

XS
SM
MD
LG