Linkuri accesibilitate

Unii au rămas dezamăgiți de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi.

Am mai vorbit despre relația intimă a Greciei cu psicheea germană și cum o obsesie cu Grecia și cu Antichitatea a dus treptat la forjarea identității germane moderne.

Acum, odată cu alunecarea Greciei, sub ochii noștri, înapoi spre statutul de colonie (de astă dată a Occidentului luteranizat cu forța de Germania lui Merkel) și ținând cont și de spectaculoasele modificări ale peisajului geo-politic al Orientului Apropiat, iată că revine la modă „Orientalismul” și paternalismul superior al experților, al „orientaliștilor”.

În chestiunea „Orientului” am avut munca de salahor a lui Edward Said, care ne-a aratat că „Orientul” nu e decît un discurs cultural, o inventie europeana de dimensiuni prodigioase, atât geografice, cît si istorice, morale si culturale. In cărțile lui „Orientalism” și „Covering Islam”, dar și în nenumărate articole și conferințe, Edward Said a demontat inanitatea conceptului de „Orient” și vidul arogant al celui de „Orientalism”.

Said ne-a arătat că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.

Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim într-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.

Iată însă că în comentariile despre această Grecie de azi cu economia muribundă și care a ajuns să se descurce prin cash și troc, strivită de datorii, regăsim tonul călătorilor „orientaliști” de acum două secole, precum, pe la începutul sec. XIX, ambasadorul Franței la Istanbul, Choiseul-Gouffier care, traversând Grecia, scria:

„Ce dureros este să vezi starea de umilință în care au decăzut descendenții marilor oameni ai Antichității; nu poți rămâne indiferent când îi vezi [pe greci] înfeudați tiraniei. Frumosul nume al Eladei e dezonorat și terfelit. Supărat pe felul jalnic în care se lasã umiliți, am ajuns să-i judec cu mai multă asprime decât aș fi judecat alte nații. Mi-am dat seama că nu mai contează motivele pentru care au ajuns în asemenea abjecție, nu mai contează înlănțuirea de circumstanțe funeste care i-au doborât și care ar fi trebuit să-i strivească definitiv."

Chateaubriand, la rândul lui, vizitând Grecia sufocată de dările turcești, scria:

„Știu că e foarte ușor să calomniezi niște nefericiți, să spui superior: „Dar de ce nu ies din starea asta, de ce gem neputincios?” Da, cu toții avem opinii tranșante într-o epocă în care nu mai există îndoieli."

Alți călători n-au încetat să proiecteze asupra Greciei reale propriile lor așteptări și fantasmagorii antice, precum Lamartine, care, vizitând Grecia deja independentă, pe la 1830, a fost atât de șocat și dezamăgit de ce a găsit încât a putut scrie: „Mi se descompune sufletul."

Alții, precum Contesa de Gasparin, au rămas dezamăgiți chiar și de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi:

„De ce mizeria locuințelor și a locuitorilor trebuie să distrugă poezia acestei naturi?", scria ea cu ciudă pe la 1850.

Până și creștinismul medieval al grecilor e invocat cu regret de acești „orientaliști” care regretă, uneori explicit și anacronic, dispariția păgânismului antic și nepăsarea grecului de rând pentru ruinele printre care trăiește… sau supraviețuiește.

Că avem astăzi din nou o atitudine colonială față de greci o arată și faptul că unii au putut imagina - poate numai pe jumătate în glumă - că Grecia ar trebui să vândă niște insule pentru a-și plăti datoriile…; altfel zis: o modificare a frontierelor, precum în era otomană. Pentru că, desigur, experții „orientaliști” știu întotdeauna ce e mai bine pentru „orientali”.

Cf. și:

Grecia, datoriile și germanizarea simbolică a Europei

și

Grecia clasică este o creație germană

XS
SM
MD
LG