Linkuri accesibilitate

Un roman de război nutrit din propria experienţă de combatant, pe care o trece prin filtrul unor tehnici narative înnoitoare.

Lupta dintre Goliat şi David pare să aibă, pe piaţa editorială franceză, un soi de echivalent: Gallimard vs Minuit. Şi exact ca-n Vechiul Testament, din când în când micuţa editură Minuit – în realitate, un adevărat stat-major al Noului Roman Francez – iese învingătoare, dând şi câţiva laureaţi Nobel, printre care Claude Simon (1913-2005), prozatorul „care îmbină creativitatea poetului şi a pictorului cu o profundă conştientizare a timpului în descrierea condiţiei umane”.

Pe urmele lui Proust şi Joyce ca scriitură, dar şi ale lui L.-F. Céline ca autenticitate, Claude Simon dă, prin Drumul Flandrei, Rao, 2012, un roman de război nutrit din propria experienţă de combatant (plus, cea a tatălui, căzut în 1914), pe care o trece prin filtrul unor tehnici narative înnoitoare. Rezultă „o carte stranie, poematică, plină de coincidenţe bizare, în care evenimentele întâmplate demult revin obsedant în prezent, ca privite printr-un ochean întors, dând senzaţia că totul a mai fost şi că istoria se repetă sub alte măşti” (Paul Cernat). În absenţa unei linii clare de subiect, frazarea face ca acţiunea să nu stea pe loc, filmată cu încetinitorul: „…în spatele lor se desfăşoară o pânză de fundal pe care sunt pictate case copaci nori cu deosebire că aici pânza de fundal era însăşi noaptea, bezna şi într-o clipă a început să cadă ploaia, şi ea monotonă, nesfârşită şi neagră şi nu deversându-se undeva ci, asemenea nopţii, încorporând în substanţa ei oameni şi cai, adăugând amestecând ropotul ei imperceptibil cu vuietul inimaginabil potolit şi primejdios al miilor de cai aflaţi pe drum (…), vuiet care în mintea lui Georges sfârşise prin a se confunda cu însăşi ideea de război…” (etc., etc. preţ de încă jumătate de pagină).

Ceea ce izbeşte e chiar perfecţiunea stilistică, de un rafinament fără egal, chemată – tocmai ea! – să exprime răul cel mai abominabil cu putinţă, războiul şi masacrul: „… moartea, vasăzică, păşind peste câmpuri în odăjdii grele de ceremonie încadrate de dantele, şi încălţată cu pantofi grosolani de asasin, şi el (…) rămânând acolo, aidoma acelor apariţii de teatru, ale personajelor care la semnalul de baghetă al unui iluzionist apar dintr-o trapă…” etc., etc.

Or, Claude Simon nu-i un simplu iluzionist, ci de-a dreptul un magician, dacă nu cumva – chiar Magicianul!

13 iulie ’15

XS
SM
MD
LG