Ne-am întîlnit într-o pizzerie şi, la început, ne-am holbat unul la altul preţ de cîteva clipe. Apoi, ne-am dat seama că am învăţat împreună într-o şcoală moldovenească din epoca brejnevistă. Am remarcat că trecerea anilor l-a transformat pe colegul meu de şcoală într-un bărbat îndesat cu bărbie dublă. Am discutat puţin şi iată ce am aflat.
Colegul meu de şcoală a intrat în structurile de stat încă în zorii tranziţiei şi de atunci nu le-a mai părăsit. E un mic funcţionar, nu face parte din categoria marilor cinovnici, dar e mulţumit. A lucrat în mai multe instituţii şi departamente şi poate fi considerat un veteran al pîrghiilor statale. Nu are şi nu a avut un salariu mare, dar omul se bucură de ceea ce are. El munceşte pentru ţară!
L-am întrebat de ce munca lui şi a altor sute şi mii de funcţionăraşi nu e în stare să primenească ţara. Cinovnicul cu bărbie dublă mi-a aruncat o privire reprobatoare: „Păi, întreabă-i pe marii conducători! Ei iau decizii! Noi sîntem mici, măi, frate! Noi facem ce ni se spune! Aşa că ai cam greşit adresa!”
Cinovnicul îndesat a muşcat cu poftă dintr-o bucată de pizza şi, făcîndu-mi semn să-l ascult cu atenţie, mi-a făcut o mărturisire: „Adevărul e că nici nu prea poţi primeni ţara cu poporul acesta năuc, măi, frate! Nu se lipeşte aici reforma de oameni. Degeaba faci strategii şi planuri, moldovenii noştri sînt refractari la inovaţie. De aceea, aici nu se schimbă nimic…”
„Dar dacă e aşa cum spui, rezultă că munca voastră, a cinovnicilor, e cam inutilă, nu are un sens. Păi, de ce mai cheltuiţi banii statului dacă obişnuinţele oamenilor nu pot fi modificate?” l-am întrebat plin de nedumerire.
Funcţionăraşul se uită la mine ca la un extraterestru, apoi spuse: „Şi ce propui, măi, frate? Să mă las de lucru? Să mor de foame? Ce tot îndrugi, frate?”
Nu ştiam ce să zic. Într-adevăr, cum să rămînă omul fără funcţie?
